Monday, October 6, 2008

Arta mea de a scrie viata

Cearcăne proză
de Avram Marius
2007-01-30

Era obosit. Atât de obosit de viaţă, că puţine lucruri îl mai bucurau în afară de somn. Avea 30 de ani şi începea să se gândească că munca e anormală. De pe la douăzeci şi doi de ani tot credea că o să treacă, că o sa vină timpul în care să stea şi să nu mai facă nimic. Un salariu bun însă îl ţinea ancorat într-o activitate plictisitoare, manager la o firmă de papetărie. S-a gândit într-o zi că e prea singur şi printr-un anunţ a găsit-o pe Ana, profesoară de limba română la un liceu din oraş. În fiecare vineri seara, se întâlnesc să discute. Nu fac altceva decât să discute. Ore întregi.- Mă uit la părinţii mei şi nu înţeleg cum au putut să reziste atât.- Mihail, să ştii că ce facem noi aici e un pic subversiv. Punem la îndoială modul de a trăi al majorităţii oamenilor.- Ştiu. Dar uită-te puţin pe fereastră! Sunt atât de trişti cu toţii şi uneori mă întreb ce îi face să meargă dimineaţa la muncă. Dimineaţa!! Pun pariu că majoritatea au crezut odată în eliberare şi în repaos, dar au uitat pe parcurs. Eu nu am uitat. Aştept de când eram mic şi mergeam la şcoală şi mi se părea totul o chestie temporară, o pedeapsă. Cred că ţine de răbdare.- Am o prietenă. Munceşte într-o instituţie de stat. Toată ziua îşi dă " bună ziua " de zeci de ori cu aceiaşi oameni într-o clădire în care luxul capitalist vrea să îi facă pe angajaţi să uite de salariile mizerabile. Vrea să se simtă importantă şi nu o deranjează că alţii profită de viaţa ei. De timpul ei. Daca aş face rost de cinci milioane pe lună aş angaja-o eu. Aş pune-o să se uite într-un monitor de calculator sau să numere foi şi să le tragă la xerox. Cam ce face ea acolo. Numai că aş pune-o să facă asta doar aşa, izolată în apartamentul ăsta pustiu în care ne întâlnim noi să vorbim. Ar fi interesant să avem şi noi o funcţionară, nu? Numai că nu ar fi atât de publică. Hahaha!- E bună?- E măritată. Şi are cearcăne la ochi tot timpul. Când vine acasă face de mâncare, nu le ajung banii ca să mănânce în oraş. Adoarme târziu, după ce soţul îşi face poftele cu ea. O ţine până târziu noaptea. Îmi spunea şi mie că nu o lasă deloc în pace, din cauza asta are cearcane tot timpul şi paloarea aia pe faţă.- El nu munceşte?- El e şomer şi se pare că îi convine. Vrea doar să i-o tragă neveste-sii.- Un tip care a înţeles cum stă treaba. Era o vreme când prietenii mei nu aveau mobile şi vorbeam cu toţii pe gratis. Îmi amintesc seri impresionante, în care plăcerea de a conversa, de a schimba idei îmi umplea sufletul de căldură şi mintea de imaginaţie. Dar a venit perioada minutelor, creditului crud în care dialogul a devenit sec şi eficient, simplu şi obligatoriu. La mobil nu poţi să faci : Aăăăăăă....La mobil nu ai de ce să zambeşti, nu ai cum să intuieşti şi să te joci cu subtilităţi şi emoţii aşa cum poţi să o faci faţă în faţă, pe o canapea.- Cum facem noi acum, nu?! Continuă, te rog, spuse Ana sorbind din vin.- Eram la mare, acasă şi aveam două musafire mai mari ca mine. Aveam 19 ani. Vroiam să învăţ să dansez latino şi fata asta prindea un post cu o muzică divină, în maşina ei, un post bulgaresc. În schimb norii ne încurcau orice plan. A condus în afara oraşului să prindem sunetul, însă norii în seara aia pur şi simplu îşi făceau de cap. Femeia avea curaj...s-ar fi coborât din maşină şi m-ar fi învăţat să dansez salsa pe stradă. Avea ceva special. Felul în care vorbea.Mi-a spus că i s-a întâmplat o singură dată cu un prieten foarte bun. A început destăinuirea când am întrebat-o de ce vorbeşte cum vorbeşte.- Cum vorbesc?- Vorbeşti de parcă ai face din fiecare frază încă o treaptă, pe o scară, pe care te urci conştiincioasă.- Ştiu. Uite, o să îţi spun ce mi s-a întâmplat odată. Eram cu un prieten foarte , foarte bun. Nu luasem nimic. În schimb stăteam de vorbă. Am stat de vorbă ore în şir şi am ajuns la din ce în ce mai puţine cuvinte şi la o stare de împlinire care creştea. Era ca o scară împletită din cuvintele noastre, pe care urcaserăm împreună şi ajunseserăm undeva sus, unde totul era minunat. Era extaz şi era mai bine decât orice orgasm.Mă întreb de multe ori unde e femeia asta. Pentru că aş vrea să vorbesc cu ea. De atunci nu am mai întâlnit decât eretici. Ca să atingi fervoarea şi pasiunea într-o conversaţie e necesar un anumit ascetism, o primenire a ideilor, o pregătire de ceremonie a ceaiului în care nu îţi serveşti invitatul cu altceva decât cuvinte, idei: alterităţi minunate, cozi de păun învârtite pe sub nas. La naiba! de ce oare avem o sexualitate atât de săracă?! Mă gândeam cât de jalnice sunt femeile la noi. Daca le-o pui e " WOW! " Ai desacralizat-o! I-ai luat tot. Hahaha.- Adică vroiai să i-o pui tipei cu scara?- Nu chiar. Tocmai asta e, că daca faci sex cu o tipă, deja crezi că asta era tot ce trebuia făcut.- Cred că şi comunismul e de vină.- Nu tu un voyeurism sau o seducţie mai excentrică, nu tu decadenţă. E o modă să fii cuminte şi misionar. Tu te-ai gândit cât de searbăd e totul? O împreunare de treizeci de minute să fie sensul seducţiei? Şi lumina stinsă..- Treizeci de minute?!Ana se întinde şi îşi aranjează puloverul. Mihail îşi miroase pantoful.- Eram pe stradă azi şi am văzut o tânără roşcată care îşi cumpăra plăcintuţe. Avea un ten minunat de alb. Nu am putut să mă gândesc decât că îşi mai ia nişte plăcintuţe şi se face puţin mai plinuţă. O urmăream mâncând pe stradă şi aş fi vrut să fiu eu cel care îi miroase părul vişiniu şi îi muşcă pielea albă. I-aş fi luat un coş întreg de pateuri numai să mă lase să o ating. Dar e o prostie atunci când îţi place de cineva să îi arăţi asta. Trebuie invers! Să îl jigneşti şi, dacă iubeşti pe cineva, să îi dai o palmă.- Şi unde ajungi aşa? Că îndepărtezi persoana respectivă.- Ajungi la alesul sau aleasa ta.- Nu-ţi înţeleg logica. - Ana, e ca atunci când crezi şi te rogi. Şi la un moment dat îi spui lui Dumnezeu : "Nothing for You today " şi stai doar cu tine şi te mai abţii din rugăciune, deşi ştie şi El că-L iubeşti.- Nu văd legătura! Nu înţeleg, îmi pare rău.- Nici eu nu înţeleg bine. Dar simt asta. E foarte obişnuit să arăţi cuiva care îţi place că îţi place şi să te porţi frumos cu persoana aia. Dar ia încearcă să te porţi urât! Atunci vezi dacă te place cu adevarat. Atunci e obiectivitate. De ce să aştepţi să iei palme ca să iubeşti, pălmuieşte ca să vezi dacă eşti iubit! Şi ca să îţi demonstrez mai bine, o să îţi spun ce i-am zis roşcatei. Am trecut pe lângă ea şi i-am zis: " Nu mai băga în tine ca scroafa! "- Eşti nebun! Şi ce a zis?- Mi-a zis că sunt nesimţit. Eu i-am spus că sigur ne-am plăcea, dar societatea asta consumeristă şi tehnologizată nu ne lasă să ne apropiem. Dacă ar vrea şi ea, am putea să lăsăm pateurile deoparte şi să ieşim într-o seară la o cafea. A acceptat în final, dupa ce am minţit-o că sunt ecolog şi că mă preocupă problemele încălzirii globale. Citisem nişte articole prin Vogue şi au prins cât se poate de bine.- Te întâlneşti cu ea?- Nu mă întâlnesc cu femeile care vor să fie minţite.- Frecăm această minunată coardă sensibilă de sute de ori...de fiecare dată alte sunete, alte începuturi. Martori ai propriei ratări sau ai propriei reuşite, putem prin cuvinte să creăm lumi noi , să aducem iubirea în sufletele oamenilor sau să îi facem să fugă. Depinde totul de cât de terorist eşti. Eu sunt o mare teroristă! Nu mă întreba de ce! Suntem atât de tineri. Şi totuşi nu e de ajuns. Niciodată nu mi-e de ajuns. Am sufletul ars şi am numai bucurii bolnave. Ştii că mă întâlnesc cu un elev?- Tu vorbeşti serios? Asta trebuie s-o aud! Nu mă aşteptam.- Mă săturasem de restaurante şi oameni obosiţi, obsedaţi de munca lor, parteneri de o noapte şi în care vibraţia visului s-a stins în ziua de salariu. Discuţii plictisitoare despre excursii în străinătate, ceasuri scumpe şi parfumuri de firmă. Ah! nu era nimeni printre acele foci căreia să-i arunc măcar un peşte într-o seară de beţie compensatoare. Şi în singurătatea mea neprivilegiată, a păşit adolescentul ăsta.- Cum v-aţi cunoscut? La şcoală?- La meditaţii. Îmi mai place din când în când să îi excit pe micuţi. Mă apropii de ei, în timp ce le explic gramatica. Îmi place să îi zăpăcesc şi se excită atât de repede. Ei bine şi Dragoş nu a fost scutit nici el. Numai că, după meditaţie în loc să plece acasă, a intrat înapoi în apartament şi m-a spionat în baie. Şi crede-mă că nu am făcut numai duş, atunci. M-am trezit cu el peste mine repetând : " Doamna ! Doamna ! " Mă ţinea în braţe şi avea mângâieri pline de cea mai frumoasă afecţiune. Era ca un atac deşi el era victima. Baiatul ăsta mă iubeşte mai bine decât orice mascul, crede-mă!- Te cred. Să ştii că faci foarte bine ce faci. Eu te susţin total. Adolescenţii merită pervertiţi. Cu cât mai repede cu atât mai bine. Indicat ar fi înainte să le apară coşuri.- Aşa e. Acum trebuie să plec. Mă aşteaptă baiatul meu, că îi dau şi în seara asta. Te-am pupat! Ne vedem vinerea viitoare.-La revedere!Mihail vorbeşte cu pantoful în timp ce Ana se îndreaptă spre uşa apartamentului.- Sinuciderea în literatură... Goethe cu tânărul lui Werther a demitizat-o cu tot şirul ridicol de plagiatori ce au urmat publicării cărţii, Pavese nu a scris mult despre ea, dar a făcut-o. Care dintre ei oare, s-a defulat mai bine?- Poftim? Ce ai spus? Uşa asta e încuiată! Ştii unde e cheia?- Ştiu Ana. Doar eu ştiu unde e cheia. Hahahaha! Un râs puternic izbucni din pieptul lui Mihail, un râs jignitor şi mitocan care îşi adulmeca victima prin apartament. Un râs care aştepta să îngenuncheze pe cel care se lăsa doar pentru o clipă cuprins de nevolnicie, pentru a se urca tot mai sus.- Mihail, tu ai înnebunit mă ce ai? Dă-mi cheia imediat!Mihail păru că îşi revine pentru un moment la normal, faţa i se întristă şi deveni serioasă. Apoi un zambet codaş apăru :- Tu Ana, stăm de atâta vreme la discuţii. Cât de deosebiţi suntem noi, ce discuţii interesante purtăm. Tu Ana, ducem o viaţă de surogaţi, purtând discuţii surogat! Era timpul!- Timpul pentru ce ? îintrebă Ana îngrozită.- Pentru o experienţă unică şi autentică. Doar moartea poate să aducă certitudinea în sufletele noastre. Moartea e ceva pe care poţi să te bazezi şi nu e nimic iluzoriu sau hilar în ea, pentru că te priveşte. Ne vom apropia treptat de moarte, până când vom ajunge la esenţe. Dacă nu ajungem, ghinion.- Dar eu nu vreau asta. Trebuie să ...- Nu ai de ales! Şi adevărul e că vrei să-ţi pătrunzi tenebrele, însă eşti prea prinsă acum în ceea ce trebuie să faci. Trebuie să iei un taxi, trebuie să ajungi la întâlnire, trebuie să iei nişte mâncare la pachet, trebuie să i-o dai micuţului, trebuie să i-o sugi micuţului. Noi acum avem treburi serioase de făcut.- Mă piş pe treburile tale serioase! Şi cum ai de gând să ne mistifică m?- Simplu. Nu avem mâncare deloc. Doar apa de la robinet. Deci relaxează-te, nu mai ai chiar nimic de făcut decât să meditezi. Îţi sugerez să eviţi totuşi somnul. Mintea va fi mai plină de acuitate cu cât mai mult o vei folosi.- Băi, dacă vrei să mă fuţi fă-o odată şi hai să terminăm cu tâmpenia asta!- Ah, mă dezamageşti! Nu mă tentează corpul tău languros.- Minţi! Ia uită-te mai atent!Ana începu să se plimbe prin cameră, să se mângâie pe sâni şi să-şi ridice fusta. Sânii ei erau parcă mai mari ca oricând. Se aşeză în fotoliu şi îşi băgă mâna în chiloţi. Gemea uşor. În faţa lui Mihail, profesoara se transforma într-o femeie sexy şi superficială.- Încetează! Nu mai pot să mă concentrez. De ce îmi faci asta?- Nu-ţi place? Uite, poţi să mă iei acum! Ia-mă pe la spate, aşa îmi place cel mai mult. Hai profită de obraznica asta înfumurată. Fute-o cum se cuvine! Vreau să fiu dominată. Vorbe, da vorbe, te pricepi la ele dar hai bagă-mi-o! Vorbeşte-mi altfel dragule!- Nu, nu, nu se poate. Abstinenţa e inerentă. Fără ea vom fi ca doi dovleci. Şi ştiu că nu mă doreşti cu adevarat. Vrei doar să scapi de aici. Opreşte-te, e inutil!- Zile întregi de înfometare şi nesomn!! Masochistule putem să ajungem şi altfel la cunoaştere. Nu ai auzit de Kundalini? O să zburăm împreună, hai vino!Ana îl îmbrăţişa şi îl săruta pe Mihail.- Dar plănuisem totul. Asta chiar nu era programat. Nu putem altă dată?- Iubitule e singura ta şansă. Acum! Sau o să rămai doar cu întrebarea şi cu meditaţia ta nenorocită! Lasă-mă să te meditez cum ştiu eu.Mihail apucă lacom un sân şi o pătrunse pe doamna profesoară.


Acum râzi, salată!
2007-09-11

Epicur s-a trezit încărcându-şi puşca pe la amiază. Toţi porcii ăia dormeau în grădină după ce se ghiftuiseră cu salatele fragede îmbrăcate în rochii de domnişoară. Acum rămânea să îl omoare doar pe cel ce sta de pază, acompaniat de surle şi chimvale. Maytreii stătea pe noptieră şoptindu-i că şi-a uitat cartuşele şi pleacă singur pe drum. Nu şi le uitase. Avea şi câteva ouă în buzunar în caz că puşca nu mergea, măcar să îi facă de panaramă.Ţinea minte că îi invitase să stea la el, şi acum nu îi mai convenea. Era vorba că îşi dăduse seama cu o săptămână în urmă că fericirea vine din trei lucruri: prieteni, independenţa financiară şi analiza anxietăţilor sale.Însă a realizat, după o noapte în care prietenii i-au mâncat toate proviziile şi i-au băut vinul din boabe culese cu trudă, că trebuie să îi ucidă. Le va goli apoi portofelele, obţinând puţin râvnita independenţă financiară, prietenii îi va avea veşnic cu el în poziţia lor de sfat bahic şi va rămâne mereu problema uciderii lor de analizat şi de aflat cine se hotărâse să îmbrace salatele în rochii de domnişoară.A tras două focuri înainte să cânte cocoşul. Apoi a urmat cocoşul exact de trei ori în crescendo, a aruncat ouăle stricate ca să-şi încununeze opera şi i-a terminat pe nenorociţi. Viaţa nu e decât o aşteptare a unui moment culminant. Acest moment fie îl provoci şi îl faci să dăinuie, fie te laşi surprins cu izmenele în vine.A pus repede nisip alb între ei şi a greblat figuri geometrice.Acum Epicur îşi priveşte opera meditând la vremelnicia sorţii, în timp ce sângele umple şănţuleţele fine trase în nisip.

Breakfast on Pluto
2006-11-15

Încă sunt uimit de zâmbetul compătimitor al femeii de serviciu. Farmacia era un punct de reper şi ea mi-a zis că nu e nici una. Trebuie să ies. Când am întrebat-o unde e ieşirea, a zâmbit. Un zâmbet compătimitor sau lasciv. Nu poate să fie lasciv la o femeie de serviciu. S-a lăsat întunericul şi la o fereastră luminată văd o fată cu părul puţin ciufulit. O privesc.- Alo iubitule, unde eşti?! Nu te aud. Mi-au luat telefonul, da, mi l-au luat. Ca să mă pedepsească. Eu am găsit altul. Trebuia să îţi zic iubitule că am uitat uşa descuiată. Când am plecat. De ce-am plecat?!Stă şi fumează cu sete în timp ce vorbeşte cu mâna la ureche. Stă pe marginea ferestrei, cu un genunchi ridicat pe care îşi sprijină cotul. Cred că urăşte gratiile ce o opresc să se arunce în gol. Le dispreţuieşte. Dacă le dispreţuieşte, e mai bine şi aşa cred că e pentru că are o atitudine distantă faţă de ele. Eu le uram. Şi acum le urăsc puţin. Îmi întristează iubita mea care-i dupa gratii. Poate o iubesc din milă, că e neajutorată. Ştii bine că o admiri şi că o iubeşti la nebunie de cinci minute de când ai văzut-o. Un cuvânt dacă i-aş spune, s-ar îndrăgosti şi ea şi m-ar iubi ca o nebună. Exact ca o nebună.Acum însă nu e timp; m-am rătăcit în spitalul ăsta afurisit şi mi-e frică. Mi-e teamă că o să ramân pe aici. Dau de poartă şi portarul îşi lasă pleoapa unui ochi în timp ce vorbeşte cu mine. O fi reciclat. I-am pus o întrebare şi raspunsul lui e ambiguu. Ştiu că mă studiază, mă "încearcă" şi îi ofer o privire limpede şi vorbesc logic şi clar. Îşi pleacă privirea. E puţin reciclat.Nimic nu se compară cu gustul ţigării de dimineaţă, pe stomacul gol. Mi-am promis că o să mă întorc a doua zi să aflu mai multe despre ea. Noaptea a trecut repede cu câteva fâşii de lumină şi promisiunea unui vis cald. Mă scol cu greu de pe podea. Aş fuma o ţigară întreagă. Să ies să cer, sau mucurile? Ţol diplomat, frig şi "Nu vă supăraţi, aveţi o ţigară?! ". Cum să se supere? Eu m-am îmbrăcat frumos, am ieşit afară şi îi vorbesc. Nu o vrea să mă şi rog pentru ţigara lui nenorocită?! Azi nu am chef să vorbesc cu necunoscuţi. Voi lăsa tăcerea să se aştearnă pe buzele mele, în mansarda asta de casă pustie în care oricum liniştea şi-a făcut lăcaş de cult. Nu voi deschide buzele decât în faţa ei şi cuvintele mele vor avea o forţă şi o concentrare altfel de neatins.Dar ca să o impresionez cu adevărat va trebui să mă îmbrac adecvat. Dragele mele reviste, ce mă sfătuiţi să port astăzi?- Gol e cel mai bine! chicotesc ele neruşinate.......... Am lucrat toată ziua şi în sfârşit din montonul îndesat în pervazele de la ferestre am făcut un palton minunat. Seamănă puţin cu roba lui Francisc D'Assisi datorită frânghiei de la mijloc dar ăsta nu e decât detaliul modest care subliniază prin contrast eleganţa desăvârşită. Un kimonou de samurai, un halat larg de baie - sunt toate într-un singur palton care nu-ţi dai seama unde începe sau pe unde se încheie. Şi numai eu puteam să-l aduc la lumină. Voi ieşi pe străzi şi voi fi singurul om îmbrăcat decent.Afară plouă puţin şi îmi dau seama că natura mă măguleşte. În această baie comună sunt singurul care a venit cu halat. Îmi permit deci să mă învârt printre voi, cei care aşteptaţi complexaţi să vă dezbrăcaţi.S-a lăsat seara şi m-am furişat în curtea spitalului. Mai am puţin şi ajung în faţa ferestrei ei. Mâinile îmi tremură şi simt fiori în stomac. Cred ca mi-am pierdut vocea. Aşa mi se întâmplă când am emoţii. Azi nici nu am vorbit deloc.- Galiană! Galiană! Stai puţin că am una noua.De unde dracu a apărut şi ăsta , cu bancurile lui, să mă enerveze. Nu pot să mai tac şi îi zic:- E Galiano, retardatule!- Fii atent! Fii atent! Un tip se duce la o tipa şi o întreabă:" Dansezi?" Şi ea zice: "Nu." Şi el zice... ce crezi că zice?- Nu stiu. Zi!- El zice... Băi l-am uitat, spune Balustradă şi îşi lasă ochii în jos.Am vorbit. Uite şi asistenta aia grasă cum vine spre mine. Mai aveam atât de puţin.- Galiano, hai mamă să îţi iei pastilele că dacă nu, se supără domnul doctor şi nu mai pleci de aici.Ezit. Mă zbat din mâna ei şi îi trag una peste ţâţe. Ne luptăm în tăcere. Încerc să fug dar au venit şi altele. Bagă în mine prostii. De pe o bancă, o fată cu părul puţin ciufulit se uită la mine.


Destinul meu umed
2007-03-23

Sunt singur de două zile în sufrageria mea. Pe covorul roşu al copilăriei mele. Nu pot să mă ridic decât să mănânc şi să beau apa. Citesc să uit. Citesc şi mai ucid un ceas de realitate.Totul a început acum patru zile. Eram convins că voi rezista, însă m-am supraestimat.O zi în care iar trebuia să vorbesc, să zâmbesc, să muncesc. Aproape eram convins că e bine ce fac oamenii, în general. Mai aveam o carte uitată prin buzunare dar nu conta. Simţeam că pot să fac parte şi eu din societate.În plus, aveam ideea asta în cap care nu ma lăsa în pace. Era încununarea gândurilor mele ascunse de obsedat, ciocanul dat în gongul de circ. Sunt singur de multă vreme, e o situaţie care uneori îmi convine, uneori nu. Am însă metode. Asta era una nouă. Am aşteptat seara.Am început să călătoresc. Sunt convins că oamenii nu mai trăiesc emoţii puternice pentru că nu mai au curajul să le trăiască. Am luat autobuzul, prea multă lumină. Metroul, prea impersonal. Am luat un microbuz şi am ştiut că o să apară. Era şatenă şi plinuţă. Vorbea tare la telefon. Mi-a zambit. I-am pus mâna pe braţ şi i-am zâmbit şi eu. Am mângâiat-o uşor. O necunoscută... Poate pentru alţii. Am intrat în vorbă. De fapt ea a intrat în vorbă cu mine, destul de emoţionată. Eu i-am arătat prin semne că sunt mut. Nu vroiam să vorbim prea mult. Doar să simţim. Ne-am plimbat apoi împreună, am condus-o acasă şi ne-am sărutat mult. Ne-am îmbrăţişat şi i-am mângâiat sânii. Râdea şi mă împingea. Eu tăceam.A doua seară am ieşit iar. Călătoria a fost altfel. Am atins o femeie. Avea peste treizeci de ani şi părul roşcat. A intrat în jocul meu ciudat. Am mers la ea acasă. Îmi place să văd locuri noi, să vizitez locuinţe. Ar fi trebuit să lucrez la Electrica, să citesc contoare.Sunt un explorator de ţinuturi noi. Contorizez plăcerea. Am pleznit-o şi am muşcat-o. I-am supt sfârcurile până i-a dat sângele. Am sărutat-o cu drepturile unui iubit vechi de un an şi am îmbrăţişat-o ca pe o soţie. Timpul chiar e relativ. Am făcut dragoste încet, toată noaptea, gemând unul în gura celuilalt. Am plecat ameţit de la ea, cu gustul ei în gură şi parfumul în păr.De a doua zi m-am hotărât să nu mai ies. O am pe Carmen.Mă întreb, într-un stil dual, dacă m-am îndrăgostit. O necunoscută e cea mai periculoasă pentru un comis voiajor al sexului. Poate să te întoarcă pe dos total. Singura soluţie la îndemână e să nu te gândeşti deloc la subiect. Şi să aştepţi să apară un rahat care să îţi demonstreze că ai făcut bine că nu ai investit sentimente.M-am hotărât însă să ies. Voi urca în primul microbuz să mă întâlnesc cu destinul din nou.



Funcţionar public
2007-02-28

"A apărut un nou virus având denumirea: "muncă". Daca primeşti vreo "muncă" de la vreun coleg sau de la şeful tău, sub nici o formă nu te atinge de el! Acest virus poate distruge complet viaţa ta personală. Dacă consideri că ai fost infectat, ia-ţi urgent haina şi 2 prieteni, duceţi-vă la primul bar şi încercaţi să vă devirusaţi. Comandaţi 3 pahare de ceva, repetaţi de 4 ori, dupa care veţi constata că "munca" s-a şters complet din capul vostru.... Trimite urgent acest e-mail cel puţin la 5 prieteni. Daca observi că nu ai 5 prieteni, atunci ai fost infectat cu virusul "muncă" şi acesta îţi guvernează deja viaţa. Motto: Oricât de mică ne e leafa, noi tot putem munci mai puţin decât ne plătesc ei! "Acesta este un mesaj subversiv primit de la un coleg. Îl am la mână, aş putea face un raport în scris şi îşi pierde slujba. Dar nu o fac. Pentru că ar trebui să explic prezenţa mea pe messenger.Pe scări, la semnat. În faţa am o doamnă cu un coral roşu la gât, asortat minunat cu un tricou negru. E aceeaşi care a dat o replică memorabilă în faţa toaletei:- Ce frumoasă eşti azi, dragă! - condescendenţa unei colege, inferioare probabil în funcţie.Răspuns: - Doar azi?! Linguşeala comandată - Ultimate shit!Mă bag în spatele ei şi privesc curios drept acolo, în fundul ei. Brusc se întoarce. O fi simţit ceva. O salut. Mereu saluţi dacă lucrezi într-o instituţie publică. Prima oară am crezut că e doar un mijloc de a-ţi ascunde incompetenţa, de a fi politicos cu toată lumea pentru ca nimeni să nu te ia la întrebări. Umblu pe hol, dar nu degeaba; salut lumea.Apoi mi-am dat seama că e doar un fel de termometru al devotamentului faţă de instituţie. Dacă dai "buna ziua" tuturor, înseamnă că poţi respecta protocolul, înseamnă că nu gândeşti subversiv. Pentru că se poate observa cum gândeşti după cum saluţi. Poţi să îi păcăleşti cu pantalonii de stofă şi puloverul ieftin, dar un funcţionar public adevărat salută întotdeauna, pe oricine, oricând. Sunt zile în care ne dam "buna" şi de trei ori cu aceeaşi persoană.Avem si recalcitranţi, oameni care nu salută. Nimeni nu îi priveşte cu ochi buni. Apoi sunt cei care şi-au luat rolul de bufon şi trebuie să îl întreţină, altfel ar pierde libertatea de fi triviali, care în fond şi la urma urmei e o libertate.- Ce e băi puţă, cu freza asta? Parcă acum te-ai trezit! Vezi că dacă te vede şefu'… Du-te şi tunde-te!Cu toată trivialitatea lui, nu a scăpat de plaga care domină comportamentul tuturor : obedienţa totală. El s-a tuns azi dimineaţă.Nu fi altfel decât restul, orice faci, poate atrage grave repercursiuni, " îţi iei bobârnace " .Am întâlnit şi situaţii suprarealiste în care şeful a desemnat o persoană de contact pentru o lucrare. A venit alt şef cerându-i socoteală primului pentru că a desemnat o persoană de contact. Acesta a negat tot şi a început să o înjure pe o subordonată că a făcut ceea ce tot el i-a cerut.Aşa că oricât de ascultator ai fi, "frecuşurile" sunt inevitabile, mai ales când eşti subordonat şi vrei să ai puţină dreptate.Predomină concepţia conform căreia deşi banii nu sunt mulţi, programul e lejer. Dar pentru toate astea se plăteşte. Cu ce? Cu anxietate. Stau pe messenger, dar stau cu teamă. Mă duc la masa la prânz, dar cu teamă, numărând minutele. Sunt atât de puţine lucruri pe care ai voie să le faci încât, în curând, ajungi să respecţi orice legi, scrise sau nescrise. Şi asta nu numai la muncă. Când ies la fumat, ies mereu cu speranţa că nu o să fie nimeni prin preajmă. Se poartă numai discuţii sterile, fără teme curajoase. Până la urmă cine ar fi atât de tâmpit să spună că aseară a făcut sex cu o minoră? Până la urmă cine ar fi în stare să facă aşa grozăvie? În schimb se poartă discuţii despre locul maşinii de spălat, care clar nu are ce să caute în bucătărie, despre excursii în Grecia, şi despre muncă. Întotdeauna problemele întâmpinate la birou, în acte, sunt un teren sigur. Dacă vorbeşti despre munca ta înseamnă că faci ceva, că vrei chiar sa te perfecţionezi, să devii mai bun în ceea ce prestezi. De obicei, la fumat mai sunt exprimate nemulţumirile privind incompetenţa altor persoane, care evident, nu sunt de faţă. Interlocutorii îşi dau dreptate şi apă la moară. Nimeni nu contestă însă sistemul, nimeni nu protestează clar sau critică superiorii.Eu sunt debutant. Am o traducere de făcut, din română în engleză. Are vreo trei sute de pagini. Nu am o normă clar stabilită. Doar din când în când, şefa îmi vede monitorul plin de prieteni de pe messenger, şi-mi spune că trebuie predată cât mai repede traducerea, că o să ne-o ceară sigur. Mă îndoiesc că cineva o să se uite pe ea şi totuşi fac câte patru pagini pe zi. Traducerea mi-a fost dată când am cerut să aflu mai multe despre ceea ce facem, am cerut să mi se dea să învăţ mai multe despre ceea ce face biroul nostru. Acum mă lasă să putrezesc în munca asta plictisitoare, să devin o legumă, să mă prăbuşesc sub sentimentul inutilităţii mele. Mi-au fost anihilate şi pofta de alte iniţiative şi timpul pentru a le da curs.Şefa mea are un monopol absolut asupra informaţiilor. Colega ei şi eu, ştim doar părţi. Eu nu mai ştiu nimic de fapt, de o lună parcă sunt într-o peşteră. La ce bun să cer informaţii despre activitatea biroului?! Am o traducere de făcut.Când a fost în concediu, eu şi colega rămasă trebuia să sunăm pentru orice hârtie sosită pe fax sau orice e-mail primit. Pe lângă faptul că nu ştiam procedura care trebuia urmată, nu puteam lua nici o decizie de unii singuri. Mă simţeam ca un sugar care nu poate să se ţină pe propriile picioare.Acum mă simt ca o meduză. Exact aşa mă simt. O meduză care râde la toate glumele colegilor când iese la o ţigară, şi nu e în stare să spună şi ea una. Groaznică stare.Ştiu că trebuie să fac ceva, noi tinerii trebuie să facem ceva. Daca noi nu schimbăm lucrurile, atunci cine?? Cine o să le spună fetiţelor de treisprezece ani că nu e bine să se îndrăgostească de băieţii mai mari pentru că vor fi dezamagite şi îi complexează pe băieţeii de vârsta lor. Cine, daca nu eu?! Meduza din capul unghiului, cea nebăgată în seamă.Dar tinerii din insitituţie, pentru ca sunt destul de mulţi debutanţi - e nevoie de carne de tun - din păcate sunt disperaţi să ţină de slujba lor şi cred în respectul faţă de cei mai vechi ca ei. Îmbătrâniţi voluntar, poartă dialoguri ireale. La douăzeci şi cinci de ani se vorbeşte despre reţete de mâncare, o excursie foarte ieftină organizată de sindicat şi muncă. Deci sunt singur în lupta mea pentru reformă.Azi am primit prima de merit. Nu e rău.Acum pot să merg în excursia aia de la Predeal. Şi ziceam că nu o să văd muntele iarna asta! Prostii! Uite că Statul are grijă de mine! Ia să vorbesc cu ăştia de la sindicat.Peste cinci luni trec la gradul de asistent. De ce să stric tot? Mai urc cu un milion la salariu. Nu e rău. Mâine cred că mă tund.




Try Walking In My Shoes
2006-12-15

Try Walking In My ShoesMotto:" Viaţa?! O las prietenilor. "Frederic Beigbeder.Sunt unul dintre voi. Am o figură normală, detaşarea rece de sentimente, foamea fierbinte de bani. Eram pe stradă azi dimineaţă, când m-a surprins un scurt moment de slăbiciune, am avut un derapaj ; ochii privesc în gol, mersul e şovăielnic şi nu îmi doresc decât să fie linişte. Da! să fie linişte. Era un moment din acela în care de la indiferenţi, oamenii de pe stradă devin deodată ameninţători, prietenoşi, protectori sau vicleni. La înghesuială e un coşmar. Aruncă o vorbă vecinului, tuşesc, mă înghiontesc sau îmi încearcă răbdarea. Încep să vorbească despre un personaj pe care amândoi îl ştiu. De obicei sunt doi. Au nesimţirea brută a muncitorului necalificat şi miros slăbiciunea de la o poştă. Vorbesc despre acel personaj şi îl bârfesc alternând cu lauda sau compasiune. Dacă se întâmplă să fie toamnă şi să fii down, în cinci minute eşti varză.Pur şi simplu îmi dau seama că ceva e în neregulă cu faţa mea şi că mă trădează. Am pierdut masca şi nu ştiu ce dracu să fac, că se vede în mine. Sper doar că o sa aibă milă.Sunt de ajuns cateva zile ploioase pentru asta şi cateva nopţi nedormite. Restul vine de la sine . Fără pastile, eşti pe muchie de cuţit..Acum sunt în regulă. Am rezistat bine până acum. Sunt în sistem. I-am păcălit pe toţi. Un singur gest ar fi fost de ajuns. Mi-am dat procură să trăiesc. Ar trebui să fiu fericit şi fără griji...din moment ce fiecare zi care vine e un bonus. Îmi fac cadouri zile întregi. Nu cred ca aş putea trăi fără generozitatea mea. Îmi amintesc însă şi zile mai egoiste.Era toamnă şi acasă nu puteam să beau. Beciul a fost inchis cu un lanţ care nu ştiu de unde a apărut. Să înnebuneşti nu alta! Am încercat cu lovituri de satâr dar mai mult pentru show. Într-un final a apărut prin ploaie încercând să mă liniştească cu o voce blândă.- Nu vezi că nu taie!? I-am zis, şi am trecut lama peste vene. Mi-a luat satârul.L-am înjurat şi a izbucnit autoritar. Îmi venea să râd. Ştiam că-l enervasem dar era şi speriat .Tu n-ai fi, dacă fiu-tău ar umbla cu un satâr seara prin curte? E o chestie de conştiinţă. Şi ce ar zice vecinii? Că ai scăpat hăţurile, asta ar zice. Am plecat de acasă.Am luat microbuzul şi am ieşit din oraş.Un dialog cu valenţe malefice purtat de doi căcăcioşi m-a aruncat într-o îndoială extremă. Am coborât moale ca o cârpă într-o comună.Nu-l mai văzusem de ceva vreme pe prietenul meu. Eram întors rău de tot pe dos însă a avut răbdare cu mine.- Hai să mergem la Tibi! Stă aproape.- De ce?- Să-l luăm şi pe el. Mergem aici, la un bar.- Nu e discotecă ? am întrebat cu o urmă de zâmbet.- Lasă că le chem eu pe drăguţele mele, a zis Bogdan, sperând să mă calmeze.- Nu sunt sigur că vreau să ies. Nu putem să stăm aici? - Hai că nu stăm mult.- Unde mergem acum?- La prietenul ăla al meu. Stă aici la două scări.- Cum îl cheamă? Să nu uit.- Tibi.- Ok.Am mers puţin şi la un parter Bogdan s-a oprit :- Uite aici mă uitam eu la geam la asta şi îi băteam în geam şi ţipam : Ieşi, fă , în pizda mă-tii ca vreau să te fut şi pe tine şi pe fiică-ta! Băusem mult atunci , a venit taică-miu şi m-a luat de aici ca venise şi poliţia.A aranjat el cu ei că se cunosc. Stau la şpriţuri. Şi Eminescu facea aşa. Se ducea beat prin Viena şi ţipa la cucoane pe stradă, se lua de curve.Bogdan mă înţelege, şi el a trecut prin ce trec eu. Întrebarea e cât mai e de sensibil. Cât e de puternic? Ştiu că maică-sa i-a şoptit la plecare : " Să nu bei mult ! " Mi-e să nu-l scot de pe linie cu starea mea. Ţine la mine şi asta nu e bine acum. De fapt ce mai e bine?! O să-mi spună el.- Uite aici stă. Ce faci Tibi? Oh Maestre ce ascultăm? Depeche..Oare lui Tibi îi plăcea Depeche sau pusese că ştia că vine Bogdan.- Vino să vezi ce perdea şi-a făcut ăsta la uşă la camera lui. Bogdan nu mă lasă să stau pe gânduri.- Intru încălţat?Tot ce fac parcă ar fi greşit. Vreau să beau cât mai repede.- Wow, ce frumos ! mă pomenesc zicând , însă complimentul e deturnat de zâmbetul strâmb şi chinuit care chiar nu mi-a ieşit. Tibi şi-a dat seama că e ceva ciudat cu mine. Amândoi se poartă cu mânuşi cu mine. O s-o sfârşească luând-o şi ei razna. Sunt prea buni şi prea sensibili amandoi.Nu am răbdare, vreau doar să beau un vin.Mai încolo nu ştiu ce o să fie.Din bar nu mai ţin minte prea multe. Am băut de toate, Bogdan se certa cu Tibi ca el vrea să asculte Cure. Erau să se bată. Zilierii nu vroiau să asculte Cure, vroiau manele.- Asta-i muzică de poponari băi!- Eu sunt poponar mă, da şi vreau să ascult Cure ! a urlat la ei.Am plecat de acolo şi am văzut în ochii lui Bogdan aceiaşi ochi lăcrimaţi ca ai mei şi o tristeţe adâncă, o tristeţe mai adâncă decât a oricărui om pe care l-am vazut vreodată, care izvora din nebunie şi din iubire. Atunci mi-am revenit. Am mers acasă şi ne-am pus turceşte lângă un mic altar cu un soclu al lui Eminescu. Mi-a arătat nişte cărţi vechi , a pus Depeche Mode şi mi-a povestit de iubirea vieţii lui, îi scrisese poezii, o iubise ca un nebun şi l-a părăsit. Acum se ducea numai la vagaboante şi o înşela pe prietena lui. Nu-i mai păsa de nimic. Pentru el dragostea se încheiase. Rămâneau versurile poeziilor şi muzica pe care făcuse dragoste. Astea erau singurele care îi rămăseseră.- Femeile sunt viespii, ascultă-mă pe mine.Luase o creangă de trandafir pe care vroia să o pună la un afiş cu Eminescu pe care i-l daruisem. Îi rupea ţepii , îmi vorbea cu durere şi nu băga în seamă sângele care-i curgea.Mi-a povestit cum a încercat să-şi curme zilele în baie, cu frânghia de rufe. Îl oprise maică-sa. Mai ţin minte că aprindea multe lumânări şi le înfigea într-un coral. Plângeam amândoi.Am mai plâns o singura dată cu el. La înmormântare.




Oameni obişnuiţi
2007-10-12

Vasile stătea într-o rână privindu-şi rana de la genunchi. Se făcuse noapte târziu. Nu picase bine cina. Pastramă cu ceapă. Fiind singur acasă s-a hotărât să facă o plimbare ca să mai uite de griji, să simtă aerul curat al serii şi să împrăştie mirosul de ceapă şi pastramă. Îi plăcea pastrama de mic. Muşcând din carnea de oaie se simţea mai aproape de natură, mai sălbatic şi mai bun. Devenea altfel. Cu dinţii în carnea moale, adulmeca mirosul de oaie care îl înnebunea. Avea un singur loc unde se liniştea. Paşii îl duceau acolo de fiecare dată. Un părculeţ din marginea cartierului. Numai că în seara asta, tocmai în timp ce privea pajiştea înverzită, dorindu-şi tot mai mult să se arunce în iarbă, prin faţa lui trecuse o femeie. Avea părul creţ, pielea alba şi chipul lung. Semăna cu Dinţoasa.Nu ştia ce să facă: să se arunce pe pajişte sau să se ducă după femeia al cărui mers iute îl dispera. Îl exaspera faptul că trebuia să ia o decizie rapidă şi nu mai avea luxul de a dospi în el pofta de aruncat prin iarbă. Se arunca repede, cu gândul să pornească imediat după femeie. Pentru a simţi impactul şi surpriza, pentru a avea o întâlnire hotărâtoare cu iarba, cu natura, a închis şi ochii. Nu ştia când o să se izbească de pământ, nu ştia când o să simtă în nări mirosul crud al ierbii şi firele o să îl mângâie. Îşi plănuise să şi apuce o gură de verdeaţă. A simţit întâi mireasma ei, apoi iarba l-a înfăşurat toată. A luat o muşcătură şi a încercat să se ridice..Nina se întorcea de la servici. Se făcuse iar de râs în faţa colegelor şi a directorului. Toată viaţa nu făcuse decât să alerge în căutarea unui servici. Şi acum când îl avea, nu făcea decât să încurce lucrurile. Puteau să o dea afară oricând. Nu i-ar fi învinovăţit nici ea. Ştia că nu face două parale. Azi a stat toată ziua cu capul în jos să înţeleagă toţi că se simte vinovată pentru proasta asortare a hainelor. Căci aşa era de fiecare dată. Trebuia să facă o boroboaţă. Dacă redacta totul perfect, scăpa cafeaua şi spunea "bună ziua" oricui cu voce tare. Dacă servea cafeaua bine, uita să deschidă geamul de la toaletă. Dacă deschidea şi geamul, tasta şi bine şi servea şi cafeaua, tot îi scăpa o greşeală. Cum a fost azi, când, după ce a mers la toaletă mirosea toată a săpun ieftin. Îi venea să plângă de ciudă uitându-se la ciorapii ei urâţi, maro, ieşind de sub fustă şi la mâinile roşii. Singurul ei viciu e un site de întâlniri. În ultima jumătate de oră din program intră să vadă dacă a primit vreun mesaj. În ultima vreme corespondează cu Vasile2000. E un bărbat care apare robust în fotografii şi au ales să discute despre pasiunea lor comună: animalele. I se păruse chiar că îl văzuse în faţa unui parc. Trecuse prin faţa lui dar nu avea nici un chef să vorbească aşa cu el. Vasile stă în iarbă. S-a tăiat într-un ciob. Nu îi vine să se ducă în casă. Nu are chef să mai scrie mesaje Dinţoasei. O să stea in iarbă să privească cerul şi stelele, sângele curgând.- Domnule, s-a întâmplat ceva? Sunteţi în regulă?Vasi se uita la gardianul public, de jos din iarbă.- Nu e nici o problemă, domnule gardian. Stau şi eu aici să privesc stelele. Am şi o rană la genunchi..Gardianul stă pe trotuar şi vorbeşte cu Vasi ca şi cum acesta ar fi căzut într-un râu şi există o delimitare clară între ei. - Da, într-adevăr. Stelele...Îşi ridică privirea spre cer.-Ştiţi, eu mă cam plictisesc. Pot să vă ţin de urât? - Numai asta nu, vă rog. Ne întâlnim altă dată. Acum chiar aş vrea să privesc cerul în linişte şi să îmi plâng de milă.- Ah, e în regulă atunci.Gardianul pleacă. Vasile mestecă nişte fire de iarbă şi se uită într-adevăr la cer. Se gândeăte la chipul Ninei. Seamănă cu o oaie. I s-a sculat.Nina a ajuns acasă şi şi-a dat drumul la apă în cadă. Intră în apă şi îşi priveşte picioarele. Se simte mai bine. Parcă ar fi ale altei femei picioarele alea albe şi lungi care ies din spumă. Le mângâie. Începe să vorbească:- O să ies din cadă şi o să modelez ceva frumos din lut!- Sunt sigură că o să modelezi un penis străbătând nişte farfurii moi.- Voi face întâi penisul, îl voi coace, apoi voi găuri farfuriile moi cu el. - Cum vrei..Şi pe urmă coci farfuriile. E o problemă însă de autenticitate.- Da. Normal ar fi să folosesc un penis real şi apoi, după ce coc componentele, doar le îmbin.- Asta e artă, fetiţo! Gândeşte-te când o să iei mulajul. Arta, instinctul tău sublimat, în luptă cu instinctul pur.- Mă împingi numai la prostii.- Fără mine, te-ai fi uitat şi acum la televizor. Îţi mai aduci aminte cum se excită un bărbat?- O sa mă pui să fac nişte porcării!- Cred că o să trebuiască să o sugi! Să o sugi fără să te gândeşti decât la arta ta.- Egoisto!- Medioacro!Nina iese din baie şi îşi aduce aminte că l-a văzut pe Vasile. Se şterge repede, pune ceva pe ea şi iese repede din casă.-Bună seara! Vasile, tu eşti? Sunt Nina, ne cunoaştem de pe net.Vasile se uită la femeia care stă în lumina stâlpului. Nu pare deloc mirat.- "Let the music play"! O ştii? E un cântec al lui Barry White.- Îmi place mai mult "Express yourself" -Watts 103rd Rhythm Band. Barry are aşa un romantism dulcegăros.- Nu o ştiu. De ce ai venit? Mai devreme nici nu te-ai uitat la mine.- Ştii Vasile, am stat şi m-am gândit. Tu, aici pe iarbă, ignorându-i pe toţi, gândindu-te la cine ştie ce. Mă fascinezi! Am hotărât să vorbesc cu tine.- Mă simt bine aici. Nu mă gândesc la prea multe însă. Nina se aşează şi ea în iarbă:- Eu cred că oamenii nu mai stau de vorbă cu adevărat. Noi am vorbit despre animale ca să nu vorbim despre noi. Dialoguri pline de gânduri care nu sunt ale noastre, frustrări jucate, prejudecăţi de cetăţeni europeni.- Măcar am fost civilizaţi. Uneori asta e tot ce ne rămâne. O discuţie agreabilă ca un sandviş vegetarian cu muştar şi maioneză de soia. Azi am mâncat pastramă de oaie. - Cum ai putut?!Râd amândoi.- Iar începem.- Fii atent cum mi s-a înfierbântat capul. Am venit aici cu un gând şi ştiu că nu e altceva decât febra creaţiei. Eu modelez în lut ..Şi vreau să îţi propun ceva. - Şi eu vreau să îţi propun ceva.- Înainte de toate trebuie să îţi spun că nu sunt nici o persoană excentrică dar nici nu îmi place să mă tocmesc cu plictiseala. - Nina, nu te obosi. Uimeşte-mă!- Vreau să îţi fac un mulaj. Pentru mine e o provocare trebuie să înţelegi, nu are de-a face cu altceva decât cu arta şi nu aş suporta un eşec; pur şi simplu încă un proiect care se duce pe apa sâmbetei pentru că oamenii sunt periculos de normali, pentru că eu devin periculos de normală.- Ce mulaj?- După penis. - Ah! Nu ar fi imposibil, însă... asta implică exploatarea mea de către tine, pentru că e evident că scopul tău este pur artistic deci nu mă pot nici măcar minţi că te atrage ceva la mine. Îţi înţeleg perfect imboldul nestăpânit către creaţie. Deci o să îţi fac şi eu o propunere.- Să auzim!- Ţi-a spus cineva că semeni cu o oaie? Vreau să te privesc în timp ce faci baie şi în tot timpul asta să behăi!- Perversule!- Asta e! - Nu sunt de acord. Eu cel puţin vreau să fac ceva frumos, artistic. Dar tu?! Asta e artă?- Sigur. Colecţionez momente emoţionante. Ipostaze suprarealiste. Singura chestie e că eu, spre deosebire de tine nu am un rezultat material. Dar tot un produs al imaginaţiei mele este.- Ai dreptate. Până la urmă m-aş putea dezgoli în faţa ta. Şi de câte ori vrei să behăi?- De câte ori simţi nevoia.- Şi dacă nu îmi vine?- Behăi şi tu măcar de trei ori ..Apoi doar dacă vrei.- Nu ar fi greu.- Şi e şi incitant!- Pentru că semăn cu o oaie nu?! Ţie îţi place să umileşti oamenii?- Nu mă gândesc la asta. Aş prefera să nu o fac. Spre exemplu dacă tu ai reuşi să te transpui într-o oaie care face baie, fără să te simţi umilită şi perfect conştientă că e un act cultural, atunci aş fi mai fericit decât dacă aş şti că te-am obligat să faci asta. În general oamenii sunt ceea ce cred ei că sunt. Şi se sperie de necunoscut. Dacă tu ai reuşi să îţi laşi pentru câteva momente personalitatea deoparte şi pur şi simplu să faci ce ţi se cere ar fi minunat. Mândria, auto-controlul ăsta, rigiditatea! - Vasile, mi-e teamă. Nu de jignire. Mi-e teamă că aş putea să mă identific cu o oaie.- Ce-o fi, o fi!Cei doi se scoală din iarbă şi pornesc spre marginea parcului. El hotărât, ea cu un tremur ascuns în coapse.


Pietate
2006-02-27

PietateMichel se speriase când şi-a dat seama cât de mulţi oameni îl cunoşteau.Singurătatea lui era în pericol.Exista posibilitatea ca în fiecare zi cineva să-i tulbure neconcordanţa.Exista posibilitatea ca cineva să-l plictisească cu Michel cel de ieri, să-l lege inutil de ziua, de discuţiile purtate la trecuta întâlnire.Virtuala sa renaştere zilnică era periclitată şi nu putea fi asigurată decât printr-o absolută solitudine.Numai gândul că l-ar putea căuta cineva era de ajuns pentru a strica fantezia unei săptămâni de izolare.Şi-a dat seama cam târziu cât de obositori sunt oamenii, mâncăcioşii de timp şi visuri, cu gândurile lor băloase împrăştiate cui apucă, cu aceleaşi stereotipii şi complexe.Ştie deja la ce râde fiecare, când dă înapoi sau când vrea să-şi ridice degetul orgolios al punctului de vedere.Prieteniile aduc constanţă şi plictiseală .Dar ce era de făcut?Lucrurile nu puteau aluneca la nesfârşit către un viitor cert în care cei din jur să se poată baza pe coordonatele lui Michel ; aceleasi discuţii tâmpite purtate în ritm legănat, o viaţă de legumă bazată pe cunoaşterea celui de lângă tine.Michel dorea să lanseze un mare semn de întrebare în minţile celor care-l cunoşteau.Şi asta în primul rând dintr-un altruism specific.Speranţa sa era că odată cu scufundarea sa în ambiguitate, cei din jur să înceteze să-şi mai dorească a-l cerceta pe el.Se vor concentra mai bine asupra propriilor persoane, ajungând la cunoaşterea unui sine interior ignorat.Oamenii în general evita să se analizeze.Preferă să-i observe şi să-i judece pe alţii.Pentru început un fes roşu cu ciucur albastru şi telefonul mort.Le va spune tuturor că mobilul său s-a sinucis, s-a aruncat în veceu.Sau poate a început o lungă călătorie în lumea rahaţilor.Oricum au vorbit înainte şi au stabilit să se despartă.Michel zâmbi cu gândul la reacţiile lor, apoi văzu că şi sertarul dulapului zâmbeşte cu el.Îşi dădu seama că mica farsă jucată prietenilor şi normalităţii îi va îmbogăţi lumea interioară dar şi cea exterioară.Avea în sfârşit ocazia să fie sincer în primul rând cu el şi să-şi satisfacă dorinţele capricioase născute la periferia minţii.Michel credea în el şi în puterea sa de a schimba lumea.Mintea sa s-a îmbogăţit absorbind sute de cărţi datorită vocaţiei sale mesianice; imboldului interior de a atinge perfecţiunea i-a corespuns dragostea şi deschiderea către oameni.Asta până nu demult.A venit şi ziua în care ordinea s-a transformat în dezordine şi ceasul a bătut tac-tic, tac-tic.A fost ziua în care Michel nu a mai avut cui să povestească ce a citit.Da..lumea din jurul lui e pasionată de alte lucruri.Interesele lui Michel nu converg cu interesele lumii.Nu mai crede în compromisuri făcute pentru ceilalţi ca să şi-i apropie.Sunt plictisitori iar compromisul periculos, purtând în el germenul sterilităţii.Michel vrea sa dea dracu' lumea pentru că de fapt singura persoană pe care o mai admiră e persoana sa.Sâmbătă după-amiaza şi o musculiţă face gălăgie în casă.S-a îmbrăcat în paltonul său mov, îşi bea ceaiul şi îşi mângâie ţesătura paltonului.Stă în mijlocul canapelei şi fumează fericit o ţigară.Se contopeşte cu lascivitatea noului său palton mov.Hush, hush, baby don't you cry..E linişte în apartamentul său.E o linişte păstrată cu grijă, e pacea casei, wa-ul ce nu trebuie tulburat.Aşa gândurile zboară mai lin prin aer şi fanteziile devin mai uşor realitate.Din când în când se aud şoaptele lui Michel.Tăcerea din casă e întreruptă doar de radio uneori.O şuetă cu un artist sau discuţii binevoitoare despre oameni care au fost odată şi nu au cum să mai fie.Îl încântă cuvintele lor alese şi mai ales îl încântă întâmplările acestor oameni, trăirile despre care ei vorbesc sau pe care le lasă să fie ghicite, acoperite de praf şi cu miros de trecut.Le lipseşte ceva acestor bătrânei simpatici : hazardul, entropia.Ordinea şi buna cuviinţă, frumoasele purtări şi eleganţa discuţiilor sunt prilejuri zilnice de desfătare pentru Michel.Totuşi ar vrea să audă o reporteriţă bâlbâindu-se, ar vrea să o audă pe o crainică explicând cum şi-a scăpat ştirile în toaletă şi pe Jana Gheorghiu urlând la invitatul cu care nu mai e de acord.Dorinţe barbare..Sabotarea însă, actul spontan şi subversiv ar da un farmec delicios erorii si o calitate ce nu poate fi altfel obţinută : autenticitate.Gândind logic : un streaptease live pentru reporteriţă, laxativ la crainică şi lui Jana îi e înlocuit carbonatul de litiu cu aspirine. Ţigara s-a terminat şi Michel e nevoit să confrunte imaginaţia sa virilă cu realitatea infertilă.Gospodarii de la radio sunt intangibili şi el iubeşte decenţa şi universul lor perfect şi utopic.Oare Jana Gheorghiu mai trăieşte?Ăsta e efectul paltonului mov.Se uită pe fereastră şi vede o femeie grasă trecând strada.Oare cum o fi să ai o soţie grasă?Pulpele alea mari mai pot simţi o sărutare?Cum poate să se mişte mormanul ăla?Ce îl face să se mişte?Un fund atât de mare e aproape ameninţător.El există, e adevărat şi transformă în glume proaste toate reclamele la produse de slăbit, crème anticelulită şi centre de slăbit.Grăsimea nu e obscenitate ci o realitate care fisurează buna credinţă a lui Michel.O femeie grasă e ceva jenant, greu de înţeles.Cum de a ajuns în situaţia aceasta?E nesimţită, e pofticioasă, nu şi-a dat seama?Are "glandă"?E de modă veche?Michel vrea să afle răspunsul la întrebările născute din coapsele puternice ce au traversat strada.Vrea să pătrundă misterele bine ascunse ale unei tinere femei grase.Îşi va face o prietenă solidă.Oricum e mai bine decât cu fesuri roşii şi explicaţii suprarealiste.Grăsimea atrage cel mai repede izolarea şi oprobiul tacit.Îşi mai aprinde o ţigară şi, deşi inima îl cam înţeapă, trage cu poftă din ea.Moartea poate să vină oricând la Michel.I-a acceptat prezenţa şi adevărul e ca aşteaptă nerăbdător să vadă cum e bătrâneţea.Dinţii care fug din gură, reumatismul hilar ce săgeată oasele şi aduce grimase de durere, înmulţind ridurile cu dibăcie.Disfuncţiile trupului trezesc frica de moarte.Dar Michel crede că moartea e cel mai interesant lucru care i se poate întâmpla.Până atunci însă trebuie să trăiască.Iar ca viaţa să aibă un sens nu-i rămâne decât să se amuze.Seara s-a aşternut pe oraş şi localurile încep să se umple.Pe un scaun se odihneşte fundul sănătos al Veronicăi.A ieşit cu prietenele şi gura îi turuie la nesfârşit glume.E singura metoda pentru a se strecura în grupul lor şi pentru a avea cu cine să meargă în club.A găsit şi cum să-şi umple orele de la birou.Se gândeşte ce să le povestească prietenelor.E grasă de când se ştie însă e o grasime voioasă, nevrotică puţin din cauza abstinenţei prelungite.Amănunte picante sunt livrate cu naturaleţe prietenelor de distracţie.Sorbindu-şi cola dietetică le lasă şi pe ele să-şi evacueze experienţele sexuale.Atunci, deşi ochii îi sunt indiferenţi şi gura soarbe sucul liniştită, trupul i se înfierbântă, sfârcurile o manâncă şi începe să se umezească cu gândul la trupuri de barbaţi, umerii lor, braţele şi forţa lor brută de animale.Şi-au băut sucurile şi se pregătesc să plece.-Bună seara!Mă scuzaţi că intervin într-un moment tardiv probabil, însă aş dori să aflu numele acestei încântătoare fiinţe.E îmbrăcat într-un palton mov, a apărut de nu ştiu unde şi privirile îi sunt fixate asupra Veronicăi.-Veronica.Pe tine?-Michel.Mi-a plăcut foarte mult zâmbetul şi cadenţa minunată a cuvintelor tale şi dacă îmi permiţi, te invit să mi te-alături la o plimbare.E sâmbătă seara şi e un spectacol frumos pe străzi: lumea nu a muncit azi şi a băut.Vor da tot ce e mai bun.….(foşnete, scaune date la o parte, scârţâitul parchetului)….-Fetelor nu vă mai reţin.Eu mi-am găsit Făt-Frumosul.Ha!Ha!Ha!-Hai să mergem pe bulevard.Vom avea mai multe de văzut.-Sigur.Michel, dar ce doamne iartă-mă ai în mână?Tot foşneşte..-Ah, era un ziar care alerga pe străzi.Am făcut un coif.




Amabilitatea interioara a lui Bastilian
2006-01-26

Amabilitatea interioara a lui Bastilian Era prieten cu noaptea."As vrea sa-ti privesc chipul oglindit in apa de izvor"-auzise o voce inauntrul sau.Vroia sa i-o spuna noaptea.Sau macar "As vrea sa-ti privesc chipul..."in timp ce adoarme langa el.Doar noaptea e cu el, il invaluie, da, noaptea il asculta si il intelege.Uite ca acum nu se mai gandeste la Mela, nu, isi numara pasii intrebandu-se daca ea doarme sau se gandeste la el.Se uita in jur si e singur.Nu e chiar singur; mai e noaptea cu toti nebunii si nelinistitii, cei ce se uita pe pereti si cheama minunatele negre ganduri sa-i ispiteasca.Anemicii zilei si atletii noptii, dusmani ai propriei tihne.Cei ce isi slabesc mintea cu ganduri tulburi pentru a nu mai fi atat de grei, pentru a pluti mai usor.Unde e durerea?Ziua nu mai apare, seara se ascunde de prietenii lui Bastilian iar noaptea e innabusita de oboseala lucrurilor facute pentru a o uita.Pe Bastilian il doare cand traieste.Noaptea asta s-a hotarat sa traiasca.Fara sa se mai gandeasca la femei.Ii e dor totusi sa le sarute ochii, si-ar baga putin mana in pieptul lor sa vada ce sopteste inima lor.Mela sopteste numele cantarului.E obsedata de slabit si de sunci.Pe el nu-l mai vede.Intre el si Mela sunt cartofi fierti.Bastilian se lupta cu morile de vant.Femeia asta nu-l poate iubi.S-a indragostit de oasele ei.Vrea sa le vada si sa le arate tuturor."-O sa ma indragostesc de tigancile de pe strada mea.Unele sunt atat de frumoase!Si aprind focuri seara.."Bastilian parea un om obisnuit, un copil ucis, mai mult.Insa dincolo de aparentele unui barbat de familie, asteptau infometate pasiunile sale din adolescenta: tacerea si singuratatea.Cat timp le dedicase, cat de mult se hranisera unii pe altii!Orele capatau o claritate si o lumina extatica, fiecare minut si fiecare clipa se slefuiau in meditatie si puritatea gandurilor il umplea de o fericire in care toate au un rost.Si cand gura sa se deschidea sa vorbeasca, din Bastilian se rostogolea incet un cuvant pe care nimeni nu il intelegea dar care-i facea fericiti.Bastilian nu iubea, nu era inca sclavul nimanui.Mela era asistenta la inchisoarea in care Bastilian petrecuse trei ani de zile.Editurile il lucrasera.Cartea pe care o redactase avea trei greseli.S-a uitat prea mult la pasarele si la Narcisa, o fata haina.Asistenta Mela a fost o dragoste inevitabila.Nascuta din claustrare si testicule umflate, a sfarsit prin a-l arunca intr-o unilaterala si patetica aventura.Acum insa, iesirea din inchisoare ii dezvaluise un frumos adevar:multitudinea persoanelor de sex opus.Saptamana trecuta vedea doar sanii ei mici si fleoscaiti de adolescenta drogata, acum privirile ii rataceau pe bombeurile tricourilor care strigau:"-Uita-te la mine!""-Sau la mine!""-Sau la fundul ala roz care trece strada!"Saliva i se scurgea in coltul gurii.In alta parte era inoportun sa i se scurga.S-a hotarat sa faca o proba.Mela sustinea ca pe langa cantar mai are o pasiune: cartile.Si intr-adevar nu ii lipsea o oarecare abilitate in a-si sustine si elogia maculatura preferata.Bastilian nu se indoia ca asistenta lui, samavolnicul vis al abstinentei de inchisoare va claca."Azi e ziua in care regii vor fi regi si fardurile se vor risipi in vant"Mai tot timpul despartirile ajung sa tina de un capriciu, un detaliu.Bastilian era un tip cu principii.Ajunse acasa si ii spuse deosebit de incantat Melei:-Mi-am amintit de un autor extraordinar!Uite o carte scrisa de el!Ii arunca un Sartre pe pat.-Chiar vroiam sa citesc ceva.Azi am cam lenevit.Tu ce ai facut?Eu am fost la sala si tin sa te anunt ca am 50 de kile.-Eu am iesit cu colegii la o bere.O mintise ca isi gasise de lucru.Hoinarea.-Ia sa vedem...Sartre!?Parca am auzit.Lua cartea si incepu sa citeasca.-Ce citesti?-Uite e una "Dormitorul"...-OK.Eu ma duc sa fac un dus.Era exact ce isi dorise.Astepta zece minute ca povestirea sa-si inoculeze narcoticul, apoi ataca.O lua pe la spate cu muscaturi mici pe gambe, coapse si linsaturi prelungi.Astepta...Nimic.O puse pe-o parte si ii trase fundul spre membrul sau intarit.Un zambet tamp si doi ochi pofticiosi ii raspunsera.Mainile au sarit ca niste liane si cartea a cazut intr-un colt.Sartre a pierdut.Iar maine Bastilian isi va face bagajele.Mela e o ignoranta.Chestia e oficiala, o stie toata lumea.Ce nu stie Mela si nu o sa poata afla niciodata e ca Sartre face sex mai bine decat oricine.Te fute la creier.



Cercetaşii bunei dispoziţii
2007-01-24

Soarele apune şi, dupa o zi grea de muncă, fiecare se gândeşte că weekendul se întinde copleşitor înainte şi trebuie umplut cu clipe cât mai plăcute, delicioase şi de neuitat.Iarina vinde castane... asta nu o împiedică să îşi dorească să bea un delicios martini mâine seară şi să flirteze cu oricare din prietenii ei, chiar şi ăia gay, poate converteşte pe unu.Dorin lucrează într-un bar, dar nici pe el asta nu-l împiedică să aibă incredibile fantezii cu maiestuoasele cliente care îşi poposesc finele coapse pe fotoliile localului şi să se gândească la minunate conversaţii cu fiecare dintre ele. Într-un final, toate îi cer să se culce cu el. Însă, la Select, ştie toata lumea că angajaţii nu au voie să intre în vorbă cu clientele.Vania nu e sigură în ceea ce priveşte preferinţele sexuale. Ar vrea să încerce abstinenţa în weekendul acesta, deoarece, să hotarască, e cel mai dificil lucru pentru ea. Lucrează part time într-un bar de striptease şi sâmbăta face voluntariat la biserică. E lacto-vegetariană.Jean ascultă muzică electronică. Visează să găsească armonia în sunete şi să nu mai aibă nevoie de nimic. A rezistat două zile la un festival fără să bea şi să mănânce, dansând într-una. A plâns când a mâncat un sandviş, forţat de prietenă. În timpul liber aleargă pe plajă şi seara la stadion. Între alergări merge la sală. Minte sănătoasă în corp sănătos.Lucia s-a desparţit de prieten şi nu suportă să stea singură nici o clipă. În casă e groaznic şi ce îi place e să iasă în baruri; fără nici o preferinţă, schimbă câte trei localuri pe seară. După un pachet de ţigări şi 4-5 sucuri ajunge acasă şi adoarme, suportându-se cu greu. E capricioasă şi vrea să termine dreptul şi jurnalistica, să facă masteratele în afară şi să îşi deschidă o afacere în afară. De fapt întâi aici, şi după afară. Vrea un bar şi un salon de îngrijire exclusiv pentru bărbaţi. Că se simt atât de jenaţi săracii când intră într-un salon obişnuit.Emil face porţii la o cantină. S-au cunoscut toţi la Jean. Fac terapie împreună. Tema întâlnirilor se învârte în jurul aceluiaşi punct: depresia şi rahatul în jurul căruia ne învârtim toţi.- Rahat!- Nu ai voie să foloseşti cuvântul rahat, Emil! Tăcerea ta a fost bună, cu o notă maniacală evident, dar putem spune că ai făcut un pas înainte în acceptarea celorlalţi şi în dorinţa ta de a a-ţi înţelege prietenii. Totuşi, de ce nu ne spui nimic?- De ce, ce?! Nu sunteţi prietenii mei.- E clar că ai un complex de inferioritate. Nu ai vorbit deloc despre tine şi îi tratezi pe ceilalţi arogant. Deschide-ţi inima! Lasă suferinţa deoparte şi uită-te în jurul tău! Nu mai privi exteriorul! Caută să vezi sufletele oamenilor şi nu învelişul.- Înţeleg.- Spui că înţelegi, dar de fapt nu eşti de acord cu mine. Se vede! De ce nu ai curajul să mă contrazici?! Ştii că nu am dreptate, doar nu eşti medium, e absurd să îţi cer să vezi sufletul omului!- Nu mai înţeleg nimic, Jean.- DĂ-ŢI DRUMUL EMILE! Spune ce simţi, exprimă-te, nu mai ţine în tine!- Porumbeii! Sunt o grămadă când mă întorc de la serviciu. Zboară deasupra mea şi se găinaţează. Nu mai suport porumbeii ăştia lacomi, care se cacă pe oricine. Ei şi bolile lor nenorocite.- Bravo Emil! Uite şi Vania are ceva de spus în privinţa asta!- Eu?! De ce eu? Bine... Mi s-a întâmplat de trei ori săptămâna asta să nimeresc într-o intersecţie în care ambele semafoare erau roşii. Nici un porumbel, însă de fiecare dată mă blochez şi nu ştiu ce să fac. Să trec pe roşu sau să aştept să se facă unul verde. Măcar unul dacă ar fi verde, nu ar trebui să stau pe loc. E vorba de câteva secunde de aşteptare de obicei, dar e îngrozitor căci mă gândesc că semaforul ar putea fi stricat şi aş putea să stau ca proasta vreo cinci minute să aştept să se facă verde şi el să nu se facă. Şi toţi şoferii ăia care se uită din maşini.- Ţi-e teamă să nu fii dezamagită. Asta înseamnă! Cauţi întotdeauna calea cea mai sigură deoarece în trecut ai suferit. Schimbă-ţi ruta şi caută să eviţi semafoarele. Dar nu renunţa la mersul pe jos. Ţii minte cât ne-am luptat să te conving să nu mai iei masina.- Eu ce să fac?- Emil tu ar fi bine să începi să creşti porumbei. Ştiu că pare o soluţie extremă dar să ştii că eu iubesc porumbeii deci nu vreau să aud nici un comentariu. Ai să vezi şi tu dimineaţa ce frumos e să ieşi pe balcon şi să baţi din palme. Să-i vezi cum vin şi încep să ciugulească grăunţele.- Dar eu nu vreau...boli. Mai bine un castor. Castorii îmi plac.- Emil, dacă nu începi să creşti porumbei, starea ta o să se agraveze. O să fiu nevoit să te exclud din grupul nostru de terapie pentru că nu depui nici un efort să te schimbi şi îi tulburi şi pe prietenii tăi. Ne tragi în jos!Iarina se uită în gol şi se lasă mângâiată de Dorin pe picior. Dorin începe să povestească oftand:- În fiecare zi se aşează la masa de lângă stradă. Are vreo 31 de ani, brunetă, cu pielea albă. Îşi pune picior peste picior astfel încât eu să văd tot, însă se uită pe stradă, la trecători. Comandă un ness frappe şi începe să se uite pe fereastră. Vreo 10-15 minute nu se întâmplă nimic. Stă doar cu ochii în gol. Până ieri, după minutele astea scotea o agendă şi nota câte ceva acolo zâmbind şi muşcându-şi buzele ca un copil. Ieri eram doar noi în bar. Şi a facut-o chiar acolo!- Ce?- A luat nişte frişcă pe degete şi se lingea privindu-mă. Apoi a început să se mângâie şi în tot timpul ăsta se uita la mine zâmbind ca şi cum ar fi fost ceva atât de natural ceea ce urma ea să facă. Apoi a scos un ruj şi s-a aranjat puţin. A luat o gură de ness, şi-a depărtat picioarele şi a început să se dea cu ruj şi acolo. Era foarte frumoasă, purta dresuri negre. După ce a terminat, a luat o foaie din agenda ei şi s-a aşezat pe ea, râzând în hohote. A venit cu degetele umede şi pline de ruj, mi-a pus pe bar mesajul ei, şi a plecat.- Şi nu a plătit frappe-ul?- Emil, tu eşti singurul care poţi să pui întrebarea asta.- Aseară am făcut-o cu Miki.Toţi îşi îndreaptă privirile spre Lucia, care, plină de încântare şi surescitată, povesteşte:- Eram acasă, că ştiţi, încă mai locuim împreună. Era răcit şi m-a rugat să îi iau nişte pastile şi ceva de băut. Pe la patru m-am trezit, cânta la chitară şi sticla de bere de doi litri o băuse toată. Şi stăteam de vorbă, mă întreba ce am mai făcut, cum e tipul cu care mă întâlnesc, când deodata, m-a întrebat: " - Vrei să facem dragoste? " Nu sex, dragoste! A picat aşa brusc şi m-a surprins. A fost super pasional şi tandru. Super! Sunt frumoasă! Mi-a zis că o sa fiu singura lui iubire şi că nu o să mă uite niciodată şi că tipa asta cu care e, vrea doar să îşi bată joc de ea. Ce spuneţi de asta?Emil cască, Dorin se giugiuleşte cu Iarina, Vania zâmbeşte înţelegătoare dar şi surprinsă aşteptând reacţia lui Jean.Când Jean se pregateşte să vorbească, un porumbel imens intră pe geam şi întreabă:- Pot să stau şi eu cu voi aici? Am nevoie de puţină terapie.




Levitaţie

de Avram Marius

Eram într-o maşină de lux călătorind către jungla amazoniană. Auzisem de maestrul care traia acolo de ani de zile. Trăia mirosind florile şi speram să îmi explice mai multe cu privire la levitaţie. Timp de mai multe zile oraşul în care trăiam era suspendat pentru mine. Am luat hotararea să îi opun propria suspendare, să levitez.
Stau în maşină în frig lăsându-mi simţurile libere. Încerc să mă ridic , nu reuşesc. Se spune că atunci cand îţi doreşti să te ridici în aer nu trebuie sa te mai lege nimic de acest pământ. Poate că intr-adevar e prea devreme , prea repede, dar oraşul cum a reuşit să rămână suspendat??
În junglă nimic nu e la fel. Maşina s-a răsturnat în şant cu şofer cu tot. Am încercat să salvez situaţia, să dau un telefon cuiva. Nu mai aveau puls. După ce m-am convins că nu e vina mea am părăsit întreaga scenă şi în costumul meu cel mai bun am pornit prin junglă. Mulţi susţin ideea conform căreia dacă vrei să zbori nu trebuie să mai mănânci. Nu înţeleg imperativul “trebuie” ca şi cum omul e obligat să mănânce. Nu am mai mâncat de trei zile şi mă simt într-adevar mult mai uşor.
Nu ştiu unde trăieşte maestrul, trebuie doar să mă plimb prin junglă şi în momentul în care mersul meu va fi destul de sigur şi hotărârea mi se va citi pe faţă fără chip de îndoială, el va apărea. Deocamdată deci mă plimb doar. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă ar trebui să vorbesc cu cineva în momentul ăsta. Să mă întrebe pe unde să o ia să ajungă undeva sau etc.. Nu aş şti ce să îi răspund. Până la urmă în junglă chiar nu îţi trebuie indicaţii. Cine ajunge aici ştie foarte bine ce face şi e împăcat cu lipsa oricărei orientări.
Problema principală când am plecat din oras a fost sa imi organizez plecarea astfel incat sa nu afle nimeni ca am plecat in jungla amazoniana sa invat sa zbor. Le-am spus tuturor ca merg la Zurich pentru o intalnire de afaceri. S-a creat rumoare. Nu am dat importanta. Puteam sa inventez orice altceva dar preocuparea materialista mi s-a parut a fi cea mai perversa scuza pentru preocuparile mele spirituale. Oamenii nu ar mai face afaceri cu mine daca le-as spune ca plec in Amazon sa caut un batran care stie sa zboare dar daca le zic ca plec la Zurich, e cu totul alta poveste, “We’re becoming worldwide” vor zice angajatii. Deocamdata merg linistit si imi ascult muzica la casti. Nu voi auzi tigrul malaesian sarin in spatele meu sa imi sfasie ceafa, dar la naiba, sunt in jungla si totul e salbatic. Ar fi logic sa ma sfasie o salbaticiune din moment ce sunt in locul asta deci de ce sa mai imi fac griji? Ar fi o moarte cat se poate de logica. Din cauza asta nu am nici o grija. Cat timp toate actiunile mele sunt justificate. Ce se va zice insa despre soferul inchiriat din aeroport. El a murit ca un barbat dar nu pot sa zic decat ca ne-am trezit in sant si el nu mai respira.
Nu mi s-a spus daca trebuie sa fac cateva incercari de meditatie cand ajung in padure ca sa se vada intentiile mele. Am uitat. E mersul si chipul hotarat. Inaintez prin jungla meditand. Ma simt fericit executand acest act iresponsabil si care nu stiu cum se va sfarsi. Fara nici o orientare, fara hrana mergand prin salbaticie. Nu sunt speriat ci incantat. Ma intreb ce se va intampla cand ma voi indoi de existenta maestrului. Poate ca ar trebui sa ma asez jos si sa analizez lucid intreaga situatie pana nu ma trezesc omorat de animale. Ele nu stiu de batranul maestru totusi.
Merg mai departe si in varful unui deal zaresc o stanca cu un om meditand pe ea.
- Buna
- Buna
- Il caut pe maestru.
- Si eu l-am cautat. Multi ani. Nu a aparut si am luat hotararea sa invat singur sa levitez. Uneori mi se pare ca chiar am reusit. Ia uita-te acum, te rog! Nu m-am ridicat vreun centimetru doi, ca mie asa mi se pare?
Omul sta in fund pe piatra in pozitie meditativa, dar fundul nu i-a parasit stanca.
- Nu, imi pare rau, ii zic uitandu-ma la el cum sta gras cu ochii inchisi, transpiratia curgandu-i pe frunte.
- Bine. Hai sa mergem. Gata pentru ziua de azi.
Mergem le ferma lui si imi povesteste cum a ajuns aici. Creste o gramada de porci si imi spune ca trebuie sa se tina cumva in viata pana cand va incepe sa leviteze. Imi prezinta toata casa cu exceptia unei camere. Ma invita la masa dar sunt nevoit sa il refuz. Am mestecat niste frunze mai devreme. Se duce la culcare scuzandu-se.
Din curiozitate intru in camera. In camera sunt atarnate de grinzi o multime de sunci si pastrame iar intr-un colt niste reviste porno vechi.
Hotarasc sa plec fara a-mi mai lua la revedere.
Incotro acum? Pornesc asteptand ploaia care trebuie sa vina. Si intr-adevar incepe sa picure. Ma asez intr-o pestera dupa vreo doua ore de mers prin ploaie. Fredonez o piesa retroelecro in cap. Sunetele de jazz mi se amesteca in cap si Barry White ma intreaba de ce l-am luat cu mine in jungla amazoniana. Just sing to me, man ii spun. O lasa balta si continua sa imi rumege crampeie dintr-o poveste de iubire. E atat de bine. Sunt fericit ascultand muzica pe care o compun.
Dupa un timp insa se aude: “Radia Guerilla – Happy Hour”. Ah deci e o oferta muzicala piesa asta buna care se aude. In spatele meu un batran sta cu un laptop in brate cu niste boxe.
- Nu ma baga in seama. M-am apropiat de tine cand stateai cu fata spre jungla. Mi-am tras internet prin satelit. Ce zici de muzica asta?
- Credeam ca o aud doar eu.
- Hehe. Ai venit sa te invat sa zbori. Stiu asta deja.
- Deci tu esti maestrul.
- Eu sunt. Dar o sa iti spun ceva care o sa te uimeasca. Nu am reusit niciodata sa levitez. Niste reprezentanti ai guvernului au lansat zvonul acesta prin anii ’80 pentru a mari numarul turistilor din Amazon. Am o pensie bunicica din partea lor si pot sa zic ca ma simt bine la varsta mea. La un moment dat m-am gandit sa renunt la aparitii, sa imi iau talpasita si sa plec undeva pe o insula insorita sa ma bucur de ultimile ramasite de vigoare care mi-au mai ramas dar e atat de amuzant sa fii cautat incat am hotarat sa mai raman o vreme.
- Deci esti un mit .
- Sunt un mit si imi convine..Hahaha!
Am ras si eu apoi i-am zis:
- Eu cred ca totusi stii sa zbori.


One man show
2008-01-30

Prima zi în care nu am mai făcut pipi în pat m-am simţit bărbat. Sunt zile destul de negre, mai degrabă galbene când îţi dai drumul în pat. Nu credeam că se va întâmpla doar prin puterea sfincterelor mele. Ajunsesem să le ţin tot timpul încordate. Din cauza asta am şi avut prima oară atât de greu orgasm. A ţâşnit greu. Acum, mai mult de un minut, două nu pot să le ţin. În câţiva ani o să fac pe mine.Primii ani sunt cei mai frumoşi. Nu ştii nimic despre nimeni şi totul e nou. Când am mai crescut, adolescent fiind, mi se reproşa că nu ştiam lucruri pe care alţii de vârsta mea le ştiau. Nu îmi păsa şi selectam cu gusturile proprii ce anume să învăţ şi să aflu despre lume. Parcă ştiam că nu trebuie să mă grăbesc. Pe la paisprezece ani am învăţat lunile anului. Şi astea dupa rimă. Apoi m-a prins dorinţa de cunoaştere şi perfecţiune şi am acumulat toate cunoştinţele astea inutile pănă în momentul în care nu prea a mai rămas nimic nou de aflat. Eram un perfecţionist perfect care uitasem să mai simt.De la şaptesprezece ani cărţile erau singura încântare rămasă şi spiritul meu pervertit refuza realitatea cu vehemenţă. Noutatea nu mai putea apare decât din imaginar, din cărţi. Am început lungi călătorii. Citeam o carte şi ziua şi noaptea şi mă trezeam buimac printre colegii de seminar teologic, buimac ca un drogat, uitându-mă la ei, spunând şi eu rugăciunea de seară în cor cu ceilalţi, bucuros că nu sunt îndrăgostitul ce îşi caută înnebunit iubita pentru a o asasina din gelozie, bucuros că nu sunt nici seminaristul silitor care învaţă conştiincios lecţiile plictisitoare ce nu pot surprinde cu nimic. Evadam din realitate şi din fantezie cu aceeaşi frenezie şi bucurie cu care fiecare notă scoasă de colegii mei de cor era mai suprarealistă şi predicile preoţilor mai ridicole. Vorbeam cu toată lumea şi râdeam în faţa celor slabi cu duhul, îi aduceam la exasperare pe cei cuminţi şi scotoceam în minţile lor ca gospodina dupa ouă. Îi lăudam şi preamăream pe preoţi cu prefăcută linguşeală şi îmi vedeam de singurul desfrâu care mă interesa: desfrâul meu intelectual.Apoi într-o zi mi-am zis că trebuie să fumez. Aveam motivele mele. Mi se părea că nu am vicii şi din moment ce răul trebuia să echilibreze binele - vezi dialogurile crude cu victimele din clasă, rare totuşi - am hotărât că procentele ar fi echitabile în noua situaţie. M-am hotărât să urmez şedinţe de terapie, deoarece maturizarea e un proces traumatizant. Stau de vorbă cu o femeie care mă ascultă.- Povesteşte-mi despre seminar, te rog! Povesteşte-mi o zi din viaţa de tânăr teolog! mi-a spus doctoriţa.- De ce?- M-ar ajuta să te înţeleg mai bine.- Poate. Izolarea e o consecinţă a mediului înconjurător sau a propriei alegeri.Eu am dorit să fiu singur. Nu aveam timp destul pentru citit, şi îmi place tovărăşia mea, perfecţiunea mea nativă.- Povesteşte-mi ca şi cum ai fi acolo, te rog!- Mediul meu înconjurător e alcătuit numai din băieţi. Sunt o specie aparte, aleşii lui Dumnezeu, viitorii preoţi, seminariştii. Stau în patul meu de internat şi aştept să sune clopoţelul. Am visat iar o necunoscută de care m-am îndrăgostit. Mă privea şi mi s-a strecurat în braţe. M-am trezit ţinând plapuma strâns şi inima bătându-mi cu putere.Ar trebui să fiu tulburat de visul meu dar simt doar o uşoară euforie. Cine mai are fiori în stomac în timp ce visează? Dacă nu ar fi visurile, aş putea să zic că chiar nu există nici o persoană de sex feminin în viaţa mea. Sunt mai norocos decât ceilalţi colegi ai mei. Sper că o să o mai visez. Părea atât de reală. M-am îndrăgostit de ea pentru că părea să ştie tot despre mine, mă înţelegea şi mă accepta aşa cum sunt : sensibil şi plin de întrebări.Oricum o femeie e deocamdată ceva foarte inaccesibil. Am citit multe despre ele, le doresc când le văd pe stradă, însă mi-e teamă. O femeie e ceva la care am visat atât de mult, ceva atât de delicat şi de diferit.Se spune că la vârsta asta de 17 ani, ne formăm caracterul. Mi se pare foarte limitativă regula asta, dar, dacă e aşa, atunci înseamnă că o să am un caracter foarte complex pentru că o săptămână am fost Schopenhauer, trei zile am fost Sabato în "Tunel" şi o lună Cesare Pavese.Mi-e teamă de o lobotomie, din cauza asta sunt foarte atent ce urmează să citesc.Uneori stau şi câte două ore în bibliotecă până mă hotărăsc cu ce plec.Sunt ascultător, nu ridic probleme şi nu mă revolt niciodatăPentru că eu am nevoie de toată libertatea de gândire şi de tot timpul din lume. După ce s-a spus rugăciunea, mâncăm. Îmi aduc aminte când într-o perioadă, părintele spiritual ne povestea la masă întâmplări din vieţile sfinţilor. Acum nu ne mai spune. Cred că nu mai ştie. Mă uit la ghetele lui. Poartă talpă dublă şi toc dublu. Vrea să pară oare mai înalt? Se plimbă printre mese, supraveghind.- Pentru cine nu ştie sau a uitat, astăzi vecernia este la ora 6, după amiază. Cine întârzie, va fi consemnat duminica. Domnule pedagag, unde e Aparaschivei? A lipsit la rugăciunea de dimineaţă. Consemnează-l pentru duminică. Cine stă cu el în cameră?- Motroc.- Motroc, du-te şi trezeşte-l pe domnul coleg de cameră al tău.Avem două învoiri: două zile pe săptămână în care putem face ce vrem cu timpul nostru: joi, de la 14 la 17, şi duminică de la 12 la 19. Sincer, încep să cred că învoirile astea au fost puse mai mult pentru a ne ţine mai bine în frâu. Ca orice privilegiu, ţi se ia, dacă nu respecţi regulile.Deşi învoire în oraş înseamnă o baie fierbinte şi o masă la o rudă, costumul nu trebuie schimbat. Cine e prins purtând blugi şi nu are şapcă pe cap, i se poate scădea nota la purtare. Nu ţi se mai dă decât o parohie proastă. Iar cei care intră în baruri sau sunt prinşi fumând vor fi exmatriculaţi.Mâncarea de la cantină nu îmi ajunge niciodată. Azi e şi post. Am primit o bucată mare de halva, un sfert de pâine şi o cană de ceai. Mănânc câte puţină halva, coaja de la pâine şi beau ceai. Are gust de spălător de vase cu puţin dero şi rom. Am mâncat odată tot şi mi s-a făcut rău. La şcoală o să îmi iau chips-uri cu pâine de la chioşc.Am terminat de mâncat şi se face prezenţa în faţa cantinei. Ne-am aliniat toţi pe două şiruri. Aşa încolonaţi, mergem către şcoală. Facem 15 minute până acolo şi e cel mai ruşinos moment al zilei. Pe stradă sunt oameni, liceeni sau fete care se uită la noi râzând de şepcile caraghioase şi mersul în coloană. Părem o grămadă mare de şoferi de limuzine. Uneori râd şi eu. Mai ales când îl văd pe Afteni , basarabeanul cu părul creţ şi şapca prea mică pentru capul lui mare, dată pe spate. Ii spun Popeye-marinarulsi radem impreuna.Iarăşi o mică slujbă înainte de ore, iarăşi prezenţa. Intru la ore şi singurele bucurii sunt în pauză când îmi iau o eugenie, ca să pot să mă uit la MTV, la televizorul mic din chioşcul de peste drum. La internat nu avem voie cu televizor. E doar o camera mare cu un televizor setat pe TVR 1 si linistea se pastreaza cu greu. Cu atat mai greu cu cat majoritatea au gaze.Tulcea e un oraş mic, de căcat, cu enoriaşi veniţi de la ţară şi preoţi înguşti la minte. Nu îmi place la seminar, însă părinţii nu mă cred. Li se pare că trebuie să îmi urmez chemarea şi să devin preot. Dar seminarul nu e ceea ce credeam eu că o să fie: o adunătură de oameni paşnici care se roagă şi lângă care să îţi găseşti liniştea.Am intrat la seminar şi ca să scap de parinţi. Am scăpat si pot să mă dezvolt în ce direcţie doresc, dar am intrat într-un sistem în care Dumnezeu e folosit ca pretext pentru reeducare. Nu am nimic cu sistemele totalitariste, aveam şi acasă unul, însă nu sunt facut pentru ele şi de fiecare dată o să încerc să evadez într-un mod sau altul. Deocamdată stau aici pentru a învăţa să gândesc de unul singur, într-o masă de oameni dirijată. Nu e o alegere strălucită dar am şi avantaje: agresiunea nu e concentrată doar pe mine şi pot să mimez o oarecare trăire de obşte. Poate tocmai pentru a nu se concentra numai asupra mea.Problema o să apară în ziua în care, chiar şi pentru o secundă, o să cred că eu am aceleaşi valori cu cei din jurul meu. Atunci o să ştiu că rudimentarul aparat de manipulare al bisericii ortodoxe funcţionează.A venit seara şi, ca de obicei, mă duc spre cimitirul soldaţilor ruşi care au murit pe aici, în împrejurări obscure. E locul meu de meditaţie. Au nişte pietre în loc de cruci şi sincer, cred că e mai mult un monument decât un cimitir. Nu ştiu dacă sunt într-adevăr soldaţi înmormântaţi în grădina asta. O formă trecută a servituţii comuniste, un cimitir ateu, o virtualitate de farsă, ce mi-aş putea dori mai mult pentru a mă inspira?! Şi ce e cu adevărat frumos, e că în orăşelul ăsta liniştit, autorităţile încă mai aduc coroane de flori în cinstea soldaţilor ruşi căzuţi la datorie.Încerc să îmi păstrez gândurile şi să îmi las nealterat felul de a gândi. Nu e uşor. La tot pasul sunt ispite, şi păcatele le faci şi cu mintea, nu numai cu fapta. De pildă acum mi-e tare foame şi aş mânca vreo doi cabanoşi. Dar astăzi este miercuri, zi de post şi, dacă aş mânca, oare Dumnezeu m-ar mai asculta când mă rog? Pot să zic că am început să păcătuiesc de azi noapte, din vis, căci am dorit-o pe fata aia, sau azi dimineaţă când am râs de Afteni.Două nevoi fiziologice de bază, mâncarea şi sexul, cărora nu ai cum să le rezişti în mod normal. Şi ce faci în cazul ăsta? Cedezi şi păcătuieşti. Mai e si rasul. Biserica noastră nu e o biserică a iubirii, ci una a blamării. Căci iubirea e un sentiment mult mai volatil decât vinovăţia.E ciudat cum încearcă să facă din mine un bun oştean împotriva diavolului. Pentru că buna tradiţie a bisericii se bazează pe preoţii ei, care trebuie să fie cei mai convinşi dintre toţi. Dar eu nu sunt convins că sexul e ceva greşit. Nu am făcut încă, dar zilnic mă gândesc la femei şi le doresc. Dacă aş avea o viaţă sexuală normală, nici nu aş avea ce să caut în biserică, la slujbă. Decât dacă aş vrea să mă îndrept, să nu mai fac păcatul.O felie de salam , într-o zi de vineri, pentru un preot slab, poate fi subiectul unor lungi dezbateri interioare.Are o singură soluţie pentru a deveni un preot bun. Să îşi nege toate poftele şi toate pretenţiile, să nu mai simtă, să se jertfească pe sine şi să îi oblige şi pe alţii să facă la fel. Dar cum poate un om care nu mai simte, să îmi spună mie ce să simt? Poate! Deschide gura.Sunt constient ca toate interdicţiile legate de ascetismul ortodox reprezintă mijloace de a ajunge la o cale simplă, iubirea faţă de oameni şi Dumnezeu. Ele nu sunt scopuri în sine ci înlesnesc apropierea de divinitate. E aproape ora şase. Trebuie să ajung la vecernie. Vreau să ajung acolo. Mi-e dor de Dumnezeu.- De ajuns pentru astăzi. Îti mulţumesc, Arsenie.Şedinţa s-a terminat. Ies în stradă. Merg la o altă şedinţă, la muncă. Am un an de cand lucrez în televiziune. Astăzi directorul vrea să ne comunice ceva. Am întârziat.- Vă bag în pizda mă-tii pe toţi! S-a înţeles! Să nu vă mai prind că vă uitaţi suspicios la mine. Ieri eram la toaletă şi domnul Arsenie de la contabilitate, aici de faţă, s-a oprit din treaba lui. M-a simţit că vin. Asta e o sfidare în opinia mea! Eu nu vreau să mai aud nici un sfat de la nimeni. M-am hotărât şi asta o să facem. O să fim foarte operativi şi eficienţi cu toţii chiar dacă asta nu va însemna decât un picaj de kamikaze al televiziunii noastre, cu mine în frunte! Vreau să o facem cum trebuie. Poate că mulţi vă gândiţi că am îmbătrânit, că sufăr de vreo depresie..Nu o să vă contrazic. Cine nu e cu mine, e împotriva mea! EU o să fac one-man-show. Până la urmă îl păstrez pe Ghiţă operatorul, pentru că de aia e one-man-show , e unul singur. Pricepeţi?!Umblau toţi grăbiţi pe holuri frângându-şi mâinile, plângându-şi în pumni.- Crezi că o să ne dea afară? întrebă Luiza cu ochii umezi.- E un conflict care nu ne priveşte, zic eu. Deşi asta ar putea însemna sfarşitul carierei tuturor şi falimentul televiziunii ăsteia. E un conflict personal.- Ştiu eu un tip care lucrează cu fonduri europene. Poate că nu e totul pierdut, spuse iar Luiza.Virgil, săpunul companiei, ezită înainte să intre pe uşa biroului.- Şefu m-am gândit la decor şi cred că cel mai bine ar fi să avem şi o lustră!- Afară!Anton, directorul meu de televiziune se hotărâse să facă un one-man-show. Ştia că nimeni nu îl va susţine în mod serios în acest demers. Dar acum nimic nu mai conta. Vroia să scoată ştirile de la ora şapte şi să intre în direct cu telespectatorii, vorbindu-le despre ce face el zi de zi. Nimic nou, cu excepţia orei şi personajului pe care toată lumea îl ştie ursuz şi plin de glume proaste, seci. De unde şi îngrijorarea. M-au pus să îl spionez, pentru că am biroul lângă al lui. Vorbeşte mereu pe speaker. E fascinat de speaker.- Alo! Cine-i acolo?- Domnul Anton?! Am o idee genială în legatură cu show-ul dumneavoastră! - Spune!- Vreau să fiu secretara dumneavoastră sarcastică în timpul emisiunii!- O să mă gândesc. Cine eşti?- Andreea, fata cu ziarele.-Cu o singură condiţie, să te masturbezi pe parcursul emisiunii şi să scoţi gemete!- Nu e rău. Oricum e un obicei mai vechi de-al meu.- Da, da excelent. Pe parcursul emisiunii o să navigi pe internet şi o să povesteşti despre fanteziile tale perverse despre site-urile porno din toată lumea şi , şi o să gemi!- La gemut sunt cea mai bună, şefu'! Pot să gem şi acum dacă vreţi! Oh Oh Ohhh!- De ajuns. M-ai hotărât. Dar să nu fii mai sarcastică decât mine!- Uneori sunt chiar toantă!- Termină! Ce ţi-am zis eu?- Pot doar să gem.- Iar eşti sarcastică! Fii plată şi va fi în regulă!- Ca o apă plată! Hihihi.- Aşa! O faci pentru bani?- Nu ! De plăcere!- Perfect! Am nevoie de oameni ca tine. Mai ai rude? Cred că e o chestie genetică şi vreau să îi strâng pe toţi care îţi seamănă!- Mai am. Dar vă zic un secret. Sunt altfel pentru că atunci când eram mică mi s-a întâmplat ceva.- Ce?- Nu mai ţin minte.- Ok. Mâine începem. Pregăteşte-te!Ziua trece în mod obiectiv. Ies în stradă ca un viţel, ca un nou-născut. Sunt gata să trăiesc. Nu sunt hotărât în ce parte să îmi las greutatea. Dar continui să merg ridicând capul sau plecându-l: "Capul plecat sabia nu-l taie". Nu mai ştiu nici un proverb cum trebuie. M-am hotărât să nu mai despic firul în patru şi să las toate melodiile latino pe care le ştiu să curgă din mine. Iubirea îmi dă aripi. Iubire furată din refrene. Cânt deci pe străzi şi realizez că teatrul şi cărţile nu ar mai exista dacă unii ar face şi ar spune tot ce gândesc. Inspiraţia mea euforică e însă ameninţată. Acum cinci minute eram şi eu ca tine. Frustrat, într-o viaţă fără gust, nefericit şi împovărat de nefiinţă îmi purtam şi eu corpul, cutremurat încă de coşmarul nopţii. Visasem că am douazeci şi şapte de ani. Nu am însă douazeci şi şapte de ani şi încă pot să-i râd în faţă ratării. Mi-am dat seama ce mă eliberează şi ce mă înlănţuie. Şi ca niciodată, am hotărât să nu mai las euforia să dispară, am început să fac un plan prin care să distrug cauzele nefericirii mele şi să promovez cu delicateţă minunile din viaţa mea.Probabil că mulţi dintre noi facem asta. Lăsăm fericirea să vină şi să plece. Apoi nu mai vrem să o chemăm în zadar, căci vom fi nenorociţi când ne lasă pradă unei zile obişnuite de muncă, fadului mâncării din casoletă şi victime sigure ale sordidului glumelor lansate din plictiseală.Am deci două griji: societatea şi o slujba. Pentru mine e echivalentul unei sinucideri lente. Sunt amorţit şi aproape că am uitat vremurile în care dacă un prieten mă ţinea mai mult de vorbă consideram că îmi încalcă o libertate şi izbucneam. Sunt lucruri de făcut atunci când singurătatea ţi-e prietenă şi orice altceva e amuzament temporar, intruziune.Mă reculeg conştient că e nevoie de încă un sacrificiu: să merg la market să îmi iau ţigări şi un suc. Stăteam la coadă liniştit după ce l-am certat pe băiatul-care-o-freacă din cauza sucului prea rece. Probabil sunt eu de vină dar au început să vorbească. Întâi tipa din faţa mea a zis ceva despre vodcă apoi vânzatoarea:- S-a pierdut, zice zâmbind perfid.- Nu a găsit ciocolata! a spus normalul din faţa mea.Socializează sau vorbesc despre mine. E simplu.Ajung, plătesc şi o întreb pe vânzătoare:- Ce a vrut să spună domnul despre ciocolată?Se face că nu aude. Vrea să îmi dea mai mulţi bani rest. Îşi dă seama. Se opreşte. Probabil e felul în care stau. Îi arăt spre ochi:- E hipnoză.Nu e nici o hipnoză, m-am dat de gol de când am intrat, fredonând "Felis Navidad". Şi Crăciunul e trecut de mult.Mi-am dat seama că o societate civilizată e o societate obedientă, tăcută, fără reacţii, fără puseuri de nebunie exprimată. Acest tărâm e rezervat artiştilor. Nimic mai trist decât să te duci ca un masochist şi să plateşti ca să vezi nebunia eliberată în forme estetice, pentru că tu nu mai eşti capabil să te exprimi.Să munceşti e o blasfemie. În fiecare zi, să văd acelaşi loc, aceiaşi oameni? Să mă trezesc la aceeaşi oră? Să rup din somnul meu , din visurile mele ca să ajung într-un loc în care trebuie să fac ce îmi spun alţii? E ciudat că mulţi acceptă de parcă nu ar avea ceva mai bun de făcut cu viaţa lor. Ca şi cum îi dau cuiva procură să facă ce vrea cu trupul şi mintea mea până în weekend. Aş vrea să fac un website : stopwork.com . În care oamenii să povestească ce e dincolo de funcţia lor, ce se întâmplă în viaţa lor , cum le este şmilgheruită zi de zi iniţiativa şi creativitatea. " Suntem doi baieţi de la ţara şi am venit la oraş acum doi ani.."" De doi ani de zile sunt funcţionar public şi…". O să pară poveşti dar adevărul e că trăim roluri şi suntem liberi câteva ore pe zi.Fuck work, be free, hang with us! Ăsta ar fi motto-ul. Cred că de fapt încerc să îmi dau seama dacă sunt mai mulţi ca mine sau am eu o problemă. Pentru că nu ştiu. Nu ştiu! Sunt eu anormal şi sensibil, leneş şi inadaptat sau pur şi simplu nu mi-am găsit locul? Mă uit în jurul biroului meu şi mă gândesc: Câţi rataţi! Ana, şefa de la PR o joacă pe George Sande de o viaţă şi nu s-a săturat. Are un câine şi emite o grămadă de vorbe de duh bine gândite dar spuse cu sictir ca şi cum ar fi fumate. Nu e măritată. Roxana, o fată sexy dar nu ştie. E cuminte şi vorbeşte ca o fetiţa fâţâindu-şi fundul şi sânii sub haine de culori crem. Cere mereu lămuriri şi e amuzantă prin greşeli. Face tot ce i se cere. Dan, are treizeci de ani şi e cărunt pe la tâmple, cu început de chelie. Face glume amuzante şi o groază de treburi legate de calculator şi IT deşi nu e specializarea lui. E blazat şi ironiile mici sunt specialitatea lui. În stânga am o băbuţă care e aproape de pensionare şi manâncă chestii care miros, în dreapta şefa mea care nu ştie să râdă decât la glumele ei şi o face isteric. Lânga ea, stă mâna ei dreaptă. Stă în dreapta şi nu mai contrazice deloc pe nimeni. Era o vreme când mai protesta. Are treizeci si doi de ani şi are un copil şi un bărbat care e cercetător dar nu câştigă destul. Tace şi mă dezaprobă din priviri în tot ce fac. Crede că sunt revoluţionar. Toţi se amuză dar au în comun teama de a nu-şi pierde slujba.Una peste alta am înteles că directorul meu de televiziune i-a concediat pe toţi, a rămas doar cu operatorul şi câţiva tehnicieni ca să economisească din salarii şi să poată fi "live" cât mai mult. Emite continuu şi omul a ajuns un fel de anarhist. Emit de unde pot şi cred că va reuşi să îl convingă şi pe cameraman că e ceva penibil să urmărească beneficii financiare. Au slăbit amândoi şi aleargă pe străzi căutând urmatoarea locaţie. În pauze sunt purici pe televizoare, nimeni nu ştie când încep să emită din nou, se pişa pe rating, dar îl au. Aiurează de fiecare dată, însă e autentic.Dar magia nu e la televizor şi nici la teatru, e în fiecare dintre noi. Tuşeşti puternic, cânţi pe stradă, ocoleşti obstacole imaginare şi o sa ai un happening. Dezavantajul e că tu eşti şi spectator dar hai să fim realişti:Sabia plecata capul il taie. Nu!Capul aplecat sabia il taie. Nu capul plecat!Capul plecat e bine-mersi.La naiba cu toate! Ultimii mei bani s-au dus pe un suc şi pe ţigări. Oare chiar aveam nevoie de luxul ăsta? De mâine îmi dau demisia şi mă apuc de consultanţa pentru fonduri europene. Voi fi independent!Au trecut două luni de când mi-am dat demisia. Îmi iau porţia a treia de orez şi pun cratiţa pe pervaz, afară. Îmi fac şi o salată de varză. Am fix patru porţii de orez, mi-am calculat toţi banii, frigiderul e scos din priză să nu consume şi râd în faţa televizorului când îmi spune ca preţurile cresc la curent. Nu e degeaba iarna, oameni buni!!Internet am la bibliotecă pentru desfăşurarea activităţii. Ştiu tot ce se poate despre fondurile structurale. Am stabilit cu cei câţiva clienţi ai mei să le dau bip şi ei să mă sune. Actele le fac online şi am un prieten care mi le printează după ce termină serviciu. Stau cu el de vorbă, îi mai zic o glumă şi mi le printează. Am stick-ul rămas de la televiziune. În fiecare zi mă plimb pe la ministere să fac rost de acte, de informaţii. Deja mă cunosc toţi, vorbesc cu ei, o grămadă de funcţionari publici cărora nu am altceva să le ofer decât timpul meu. Eu îi înţeleg, stăm de vorbă, le împărtăşesc problemele, înjurăm sistemul. Aflu noutăţi de fiecare dată. Am intrat în legalitate devenind persoană fizică autorizată. Eu sunt afacerea. Toate cunoştinţele necesare se află în capul meu. Dă-mi un calculator cu internet şi afacerea ta o să înflorească. De ieri caut o soluţie pentru ştampilă. Am aflat că o ştampilă de lemn costă 40 lei. E mult. Am luat o gumă şi notez pe ea invers şi ştampilez. Merge. Dacă aş fi o întreprindere nu aş plăti un consultant, mi-aş face singură proiectul, dar ştiu? Ha ha ha ha!!De fiecare dată când vorbesc cu clienţii, mai mult tac. Informaţia e tot ce am. Vorbesc încet, mă bâlbâi, divaghez şi ei se lasă pe mâna mea. Încă nu am luat nici un ban pe serviciile mele, dar urmează. În primul rand e o problemă. Clienţii mei sunt din alte oraşe. Cazare şi mâncare îmi oferă ei, dar transportul mă interesează pe mine. Mi-am facut un plan. O să mă urc în tren şi la fiecare staţie cobor şi trec în spatele controlorului, pe unde a trecut deja. E singura soluţie. M-am hotărât deci să fac un pelerinaj. Voi sta câteva săptămâni la diverse întreprinderi care vor consultanţă. Chiar dacă îmi dau doar mâncare şi cazare, fiecare proiect realizat e pentru mine o victorie. În curând voi ajunge să câştig destulă experienţă astfel încât să cer şi bani pentru serviciile mele. Dar până atunci sunt apostolul fondurilor structurale, sunt consultantul-care-circulă, vindecătorul întreprinderilor, salvarea enoriaşilor capitalismului.Un sistem civilizat e un sistem în care un om fără bani poate călători, poate mânca şi dormi, într-un cuvant poate supravieţui, fără să dispună de bani. Vând idei de afaceri, vând oportunităţi de investiţii. În curând ideile mele nemateriale se vor transforma în bani materiali şi poate voi scrie o carte despre cum m-am îmbogăţit şi mă voi îmbogaţi şi mai mult. Poate cartea va reprezenta un proiect pe cultură şi o să îmi sponsorizez din fonduri europene cultura acumulată în timp ce încercam să supravieţuiesc într-o ţară plină doar de posibilităţi.


Rugina

2007-02-22

Îl cheamă Pavel şi toată ziua aleargă după trenuri. Nimeni nu înţelege de ce face el asta, pentru că nu vorbeşte cu nimeni. Nu contează. Pavel strânge fiarele vechi care cad din marfare. Rugina e de un strat mare în camera sa umedă de pe malul mării şi Pavel îşi face mereu de lucru. Ziua strânge fiarele şi noaptea le curăţă. A doua zi iese epuizat, la cules.L-am cunoscut pe Pavel pe malul mării. Se chinuia să tragă un fier mare prin nisip.- Cred că vine zăpada, domnule!- În mod sigur. Vrei sa te ajut?- Dacă poţi..El m-a ales. Eu alesesem locul doar, iar el era aici. Ne-am înţeles de la început. O tăcere care ne mulţumea pe amândoi.- Sunt multe lucruri la care mă pricep. Am ales însă fiarele. Îmi plac.- Construieşti ceva din ele?- Nu. Le depozitez. Îmi place forma lor. Le curăţ de rugină şi le pun în curtea din spate. Vrei să vezi?M-a dus în spatele casei sale şi am văzut o grădină sălbatică, din fiare lucitoare.- Cum le-ai aşezat?- Mă învârt de trei ori cu ochii închişi şi îl arunc. Unde cade, acolo îl las. Dar tu ce cauţi pe aici? m-a întrebat.- Mă plimb, i-am spus.- Foarte bine faci. Strangi ceva?- Nu.- Să ştii că nu putem să stăm mult în grădină, aici. Eu de obicei nu stau mai mult de jumătate de oră pe zi.- Sigur. Baftă, Pavele!- Salut!Îmi muiam bucata mea de pâine în vinul îndulcit şi priveam marea. O mestecam încet şi îl aşteptam. De multe ori mi s-a întâmplat să nu mă mişc deloc. E atât de bine când privesc marea şi beau. Eu nu alerg după trenuri. Face Pavel asta. L-am văzut râzând. Când se învârte.În fiecare zi grădina se schimbă şi alt fier vine să lucească. Suntem amândoi vrednici în felul nostru.Într-o seară nu a mai venit. A fost arestat pentru că ceea ce ar face el nu e legal.- Chiar dacă fiarele cad din tren, asta nu înseamnă că poţi să faci ce vrei cu ele! i s-a spus.- Fiarele cad din tren, pentru că vor să ajungă în grădina mea!



Ataraxie

2007-05-01

Ce muzică asculţi? Ce zodie eşti? Unde stai? Ce muzică..? Ce zodie..? Unde..?Nu mai întreb numele. Pentru că prefer să creez o identitate care ignoră total persoana. Trăiesc într-o societate care se ignoră şi ignoră. Nu mai trebuie să ies în evidenţă, trebuie doar să ignor; arta de a nu observa pe nimeni, de a nu deosebi pe nimeni, arta de a fi perfect singur în mijlocul mulţimii." - Cine eşti? " M-a întrebat după ce am intrat în vorbă cu ea. M-a mai întrebat odată privind gravă şi hotărâtă în ochii mei." - Nu are importanţă " i-am răspuns.Am făcut o întoarcere perfectă din vârfuri şi am intrat în club. Mi-a plăcut părul ei creţ şi negru şi tenul închis. În mod normal nu aş intra în vorbă cu ea, însă îmi plac ciudatele. Inadaptatele, romanticele incurabile care în minunatul spirit masochist aşteaptă să se întâmple ceva frumos în club. Are ceva oriental în ea şi dansează foarte creativ. Mişcari atât de frumoase şi inutile. Pe cine încearcă să păcălească?! Muzica din club a stopat feeling-ul de mult. Are nevoie de noi reci, pentru că oamenii care iubesc şi se bucură sunt prea oscilanţi. Iluzia clubului e că socializez cu o masă mare de oameni. Perversitatea este că ne adunăm în locul ăsta, pentru a ne ignora. Ne privim, ne frecăm unii de alţii plini de indiferenţă, de agresivitate. Eu nu suport atingerile când dansez. Ascult muzica eliberat de orice emoţie, închid ochii şi las ritmul să mă împietrească. În câteva minute sunt aşa cum trebuie. Be free, be strong...Tânăra metisă mimează fericirea cu mişcările ei " creative", doi adolescenţi de lângă mine ţipă şi oferă spectacolul unei bucurii fără margini, tembele. Figuraţie.Eu sunt crud şi indiferent şi fiecare sunet îmi povesteşte despre posibilităţi nenumărate de a mă păstra rece şi lucid. Mişcările mele robotizate sunt semnele unor noi timpuri, corpul meu cu muşchi perfecţi e profetul care vă vesteşte vidul eliberator şi estetismul comercial, palpabil. Haideţi , puteţi să mă imitaţi fără nici o grijă! Sunt exact mişcările noului dans, venite din viitor prin amabilitatea minţii mele evoluate.În muzica electronică nu găseşti sublimul, visarea. În muzica electronică se găseşte resortul unei cruzimi nelimitate şi relaxante.Avem nevoie cu toţii de o seară în club. Pentru a deveni mai egoişti, mai indiferenţi cu cei din jurul nostru. Pentru a căpăta curajul de a fi mai inumani şi, nu în cele din urmă, mai eficienţi.


Fata haina

2006-01-26

Se gândise la un loc în care o va întâlni pe ea, femeia fără de care îi era atat de greu să scrie, să vorbească, să respire, să facă.S-a gandit mult înainte.A vrut sa aleagă malul mării dar e un loc în care te regăseşti si el o ştia echilibrată. A ales biblioteca.Era singurul loc unde ipocrizia nu se putea strecura.Era locul visătorilor, întrebătorilor, suveranilor.În fiecare vineri o aştepta la ora şase pe scările bibliotecii, studiind atent mişcările fiecarei tinere care trecea.Le privea in ochi.Aştepta dragostea la prima vedere.Se pregatise pentru ea.Acumulase un total de 89 de greseli.Nu fusese niciodata un Gumar, dar nici nu mai avea ocazia sa fie.Terminase facultatea.Avea colegi care erau Gumari in fiecare zi, la generală, căci mai departe nu erau acceptaţi.Gumarii nu isi găseau de muncă niciodată, aveau însă un ajutor social şi nu prea interesa pe nimeni cum îşi duceau zilele.Unele familii plăteau vreme îndelungată meditatori pentru copiii lor.Uneori orgoliul mergea atât de departe incât in unele case se puteau întâlni barbaţi, femei trecute de 30 de ani ostenindu-se până noaptea târziu cu şiruri întregi de litere, cifre; caiete întregi umplute de o caligrafie îngrijită.Toate însă se terminau cu o greşeala, un nou eşec.Un Gumar avea o singură şansă, privită însă ca un mit - exersarea.Nimeni in realitate nu credea in reabilitarea unui Gumar.Perfecţiunea e nativă, nu poate fi copiată.În primii ani a fost dificil, declară istoricii, apoi lumea a înţeles şi a acceptat să tindă către Perfecţiune.Ce bucurie poate fi mai mare, decât să copii zece pagini perfect după o zi grea de muncă!O caligrafie frumoasă şi un scris impecabil umpleau sufletul fiecărui om de fericire.Lumea se schimbase.Oamenii nu îşi mai întemeiau familii.Golul din sufletul lor fusese umplut.Se povestea chiar de asceţi, care, retraşi in pustietăţi scriau neîntrerupt fără greşeală.Aproape însă de a deveni un Gumar, Bastilian îşi căuta perechea.Nu putea uita uşor ultima săptămână din facultate când, realizând enormitatea celor 60 de greşeli acumulate, mintea sa tremurândă a mai adaugat 29 de greşeli unui scris lipsit de vlagă. Acum însă ştia ce caută, idealul său, visul oricarui barbat mediocru, dornic sa se înalţe printr-o femeie: o caligrafie desăvarşită şi un Pascal Bruckner transcris pe foi de bambus.O carte fără greşeli - zestrea nepreţuită pentru orice femeie gata să întemeieze un cămin.Bastilian urmărea atent carţile pe care tinerele mioape le purtau sub brat.Cele care doreau să-l cunoască îşi retrăgeau uşor mâna de pe copertă.Bastilian aştepta posomorât pe scări.Viaţa i se scurgea încet, într-o singurătate apăsătoare, tristă, întreruptă doar de contacte sporadice cu persoane de sex opus.Surogatele de supravieţuire.Putea să se mintă, să se adapteze realităţii, dar ştia ce-şi doreşte, ştia că va fi mereu indragostit de ea chiar daca va rămâne o himera.Era greu sa ajungi la Pascal Bruckner.E necesară o anumită detaşare de lume, o luptă împotriva grosierului, modernism şi decadenţă, civilizaţie si rafinament, nobleţe, iubire.Ochii săi erau deja obosiţi de James Clavell şi alte mârşăvii când prin faţa sa trecu o tânără.Purta sub braţ "Hoţii de frumuseţe"-ştia coperta.Ieşi brusc din letargie şi se repezi spre ea.Nu ştia ce să spună.-Simt o atracţie deosebită pentru tine!-Prostii.Toată lumea simte.Ce bine-i să fii femeie"-gândi Bastilian."Nu ataci, doar parezi.O s-o trec prin ascuţişul sabiei"- îşi spuse.-Dar eu sunt altfel!-Demonstrează-mi-o!-Păi, în primul rând numele meu....-Taci!O să meriţi să te prezinţi după ce îmi vei demonstra că chiar e necesar să-mi încarc memoria cu numele ăsta al tău.De parcă chiar ar conta numele cuiva?!Ce uşor vrei să-ţi pierzi misterul, domnule, unicitatea!Să te bagi singur in mulţimea de Dragoşi sau cârdul de Florini.Şi acum, că n-am făcut cunoştinţă, aveţi o săptămână la dispoziţie, timp în care creierul dumneavoastră să găsească o cale de a ieşi din banal.Să mă aşteptaţi în aceeaşi zi, oră, fix peste o săptămână cu un proiect interesant care să cuprindă un amestec autentic de aventură, mister, joc şi sex.Dacă nu îl aveţi, nu mai avem ce discuta.-Cum vă cheamă?-Narcisa, spuse simplu si plecă.Bastilian îşi muşcă limba, blestemând obişnuinţele înrădăcinate în el.Întrebările sale imbecile primiseră o dublă confirmare a calităţii lor.Dar totuşi întrebările sale erau pertinente, făceau parte dintr-o conduită normală.Mâinile îi tremurau, îi venea să verse însă îşi aprinse o ţigara.Nimic anormal nu se întâmplă însă atunci când spui ce spun şi alţii, faci ce fac şi alţii...Raţiunea făcu lumină în capul lui Bastilian înlocuind ranchiuna cu o curiozitate crescândă pentru fata ce se îndepărta pe aleea parcului.Eliberat de povara de a mai fi Bastilian, porni încet pe urmele ei urmarind-o cu atenţie.Află unde locuia şi hotărâ să o urmărească în casă pentru a o cunoaşte mai bine.Pentru aceasta avea nevoie de un telescop şi un apartament in blocul vecin."-Sunt un trişor!"- se gândi zâmbind.Zilele ce urmară au fost pline de surprize pentru el.Nu credea că o femeie se poate întâlni cu atâţia barbaţi, fiecare dintre ei chinuindu-se să o distreze sau să impresioneze.De unde atitudinea asta la o femeie?!Oare işi facuse operaţie de schimbare de sex?Fusese un barbat?Poate chiar un fost prieten care acum vroia sa îi joace o farsă.Era joi deja, cand Bastilian a vazut-o pe Narcisa dezbracându-se si fumând pe fotoliul ei comfortabil.Comfort 1!Să o vedeţi prieteni şi perspectiva asupra vieţii se poate schimba radical.Chiar şi goală părea atât de puternică si naturală, cu sânii acuzându-l pe el:Voyeristul cu gânduri tulburi.Astăzi femeia pe care o urmărea cânta.Era o improvizaţie de jazz.Senzualitatea ei umplea apartamentul, amplificată de senina împăcare cu propria-i nuditate.Unele femei sunt intime doar cu chiloţii lor.Ea era intimă cu toată lumea.Aprinse televizorul şi se opri din cântat.Bastilian îl deschise şi el.Încerca să-şi dea seama pe ce program e.Deodată se auzi o izbitură şi un pocnet.Televizorul Narcisei nu rezistase goliciunii ei; s-a împiedicat şi a căzut tocmai la ştiri.Cântecul începu iarăşi să se audă si farmecul său o făcea pe ea să uite de toate, iar pe el să-şi izbească fruntea de fereastră în adoraţie mută.Termenul limită se apropria şi Bastilian, departe de a-şi fi descoperit propriile resurse-ramaşiţe de personalitate, se îndopase cu creativitatea altora.Dar pentru ca disperarea sa să se transforme intr-o paralizie totală, Bastilian trebuia să mai suporte în seara aceea şi mângâierea rece a geloziei.Joi seara deci, şi el stă ca un carcalac, adulmecând mirosul de cartofi prăjiţi de la vecini.Adulmecă surogatul lor de fericire."Oamenii sunt fericiţi când mănâncă nişte cartofi prajiţi" se gândeşte el.Lumina s-a aprins, şi în apartamentul Narcisei intră un tânăr atletic cu trăsături de o virilitate pe care Bastilian nu ar putea nici măcar să o mimeze.Se sărută şi se dezbracă unul pe altul cu mişcări leneşe.Narcisa are lenjerie din piele si ciorapi plasă.El e gol si îi sărută trupul, o mângâie cu mâinile şi limba sa.Trupul Narcisei se arcuieşte indecent pe canapea cu capul mizerabilului vârât în fundul ei.O va avea!O s-o fută pe femeia aia inteligentă şi sensibilă.Bastilian îşi striveşte ţigara scârbit.Dar nici o schimbare pe canapea.Şedinţa de lins continuă cu mici variaţii legate de cârceii ce pot apare.Bastilian jubilează deodată:NU I SE SCOALĂ! Bastilian se uită tot mai atent cuprins de o exaltare orgolioasă.Într-adevar nici unul dintre actorii săi nu pare să dea coitului vreo importanţă."Mai ales ca n-au cum!!" Bastilian îşi apreciază imensul avantaj.Tânărul a plecat şi Narcisa îşi aprinde o ţigară.Bastilian îşi aprinde un muc.A rămas fără ţigări.Acum au ramas doar ei doi.Întins pe dormeză, Bastilian încearcă să îşi facă temele.Mâine se va întâlni cu ea şi îi va oferi ideile sale, creierul său pe tavă.Dar ce idei?Nu are nici una.Şi de ce s-ar duce?Să devină o parte din circul ei ambulant?!Până la urmă i-a amintit ceva atât de natural; singurătatea e mai mult decât agreabilă atunci când pe primul loc eşti tu şi plăcerile tale.Săptămâna asta însă l-a legat într-un fel de Narcisa.De ce nu şi-ar prelungi statutul său de voyeurist.Ar putea chiar să-l oficializeze.Îi va spune că proiectul e o carte despre ea pe care o poate scrie numai dacă o va observa tot timpul.Sigur va fi de-acord!Oamenii singuri adoră să se scrie despre ei.



Menaj

2007-05-22

" Femeia când găseşte un bărbat ruinat îl ridică,şi când găseşte un bărbat puternic îl ruinează"Cesare PaveseCasa miroase frumos. E curat peste tot, şi acum Amelia mai aranjează prin bucătarie. În curând va trece în balcon să se ocupe de flori. E mândră de gresia nouă, de mobila pe care ea a ales-o şi a aranjat-o cum a vrut. Sânii sunt doar un pic căzuţi.Se reculege adesea curăţând plantele. Nu poate să stea. Îşi aşteaptă soţul trebăluind. Sunt mereu atâtea de făcut. Dar ordinea din casă şi lucrurile noi pe care le-au cumpărat îi umplu sufletul de mulţumire şi de căldură. Ar trebui să fie mai fericiţi, ar trebui să dureze bucuria aia din prima zi când au luat canapeaua şi nu se mai săturau să se arunce pe ea şi l-a primit râzând pe Dragoş în braţele ei.Soneria.Dragoş e tot mai obosit, parcă în fiecare zi umerii i se lasă tot mai mult. Munca lui e solicitantă dar îi ajută să îşi plătească ratele la frigiderul modern, la televizor, maşina de spălat şi aparatul de microunde. Aragazul l-au cumpărat cu banii jos.- Am găsit încă douăzeci azi!- Serios?! şi îi zâmbi neîncrezătoare.- Da. Când i-am spus inginerului, a vrut să mă treacă pentru prima de merit. Mă ştie şi de data trecută. M-a ţinut minte.- Măi Dragoş, tu ştii că fără tine, ăia ar da faliment?!- Ştiu dragă. Am nişte idei! Să ştii că dacă aş fi eu în locul lor, aş investi!- Lasă că noi am investit în casă, spuse şi râse mulţumită.Sunt doi ani de când Dragoş lucrează la fabrică. Prima oară Amelia a râs când a aflat că toată ziua bărbatul ăsta cu părul creţ şi glumeţ se uita la conserve. Căuta conservele cu defect.- Cine-i conservuţa mea perfectă?- Eu, spune de fiecare dată Amelia.În ultima vreme însă, cu tot luxul liniştitor din casă, Dragoş nu mai are avânt.Nu mai are avânt nici la muncă, nici acasă, nici la piaţă , nici ...Stau puţin, mănâncă şi apoi se pun pe canapea. Adorm în faţa televizorului după câteva comentarii la ştiri.Era un bărbat foarte frumos când s-au cunoscut. Îi plăcea să se plimbe nopţile pe străzi şi avea o mulţime de iubite. Mirosul de flori de tei care se lăsa când umbla pe străzi...Parfumul lor îi aducea aminte de veri mai triste din adolescenţă în care abstinenţa sa se împletea cu apusul soarelui, cu mirosul florilor şi cu imagini răscolitoare. Şi se răzbuna cu toată forţa pe verile liniştite ale copilăriei.Dar uneori e timpul să te opreşti.A întâlnit-o pe Amelia şi în două luni s-au căsătorit. Îi plăcea la ea pofta nebună de sex şi felul în care i se zbătea în braţe şi râdea încântată fără ruşine. După încă două luni s-a simţit secătuit de orice vlagă şi trupului îi era mai bine lângă farfuria caldă cu mâncare decât lângă sexul vorace al femeii de lângă el.Amelia însă a obţinut ce şi-a dorit. Prima impotenţă a lui Dragoş, bâlbâiala lui şi ruşinea de a nu o putea satisface au transformat-o pe ea în stăpâna casei şi i-au dat încrederea în partenerul ei de viaţă.Beduin al sexului odată, Dragoş a înţeles că poate fi şi prost la pat însă bun la altceva. S-a refugiat în mâncare apoi în somn şi muncă. Bine măcar că Amelia îl înţelege şi nu îl înşală. La cât de bine arată ar putea să o facă. Dar acum ştie şi el: există lucruri mai importante decât sexul.Acum e confidenta lui. Sunt şi prieteni.Amelia adoarme de fiecare dată mai târziu. Se uită la televizor şi se gândeşte la o mulţime de lucruri. E o reclamă însă care o intrigă de fiecare dată. Şi-a luat şi crema dar nu s-a simţit mai bine deşi o foloseşte în fiecare seară. Uite că iar o dau:-...L'Oreal, RECUCEREŞTE-L !>În seara aceea Amelia şi-a propus să facă ce nu mai făcuse niciodată : să intre într-un sex shop. Apoi va aştepta momentul potrivit.Vara a venit şi în orăşelul lor. E sâmbătă şi îşi bea paharul rece cu limonadă pe balcon. O adiere de vânt i se strecoară pe sub rochie, şi un fir de transpiraţie i se scurge între sâni. Priveşte în gol şi aşteaptă să vină Dragoş de la piaţă. În blocul vecin un tânăr face exerciţii cu fereastra deschisă. Amelia îi priveşte muşchii şi coapsele puternice. Cât stă şi Dragoş ăsta ?!Tânărul nu şi-a dat seama că e privit. Acum îşi schimbă maioul şi rămâne câteva momente în pielea goală căutându-şi prospul. Amelia tresare de pe scaun; duce limonada spre buze însă nu bea decât o gură. Restul îl varsă pe ea şi pe rochie cu gândul la sportiv. Se lasă jos pe gresia alunecoasă, îşi mângâie sânii şi îşi bagă o mână în chiloţi: " Sunt inca tanara.." se gândeşte.Dragoş a venit prea târziu. Ca întotdeauna de fapt. A stat la coadă să ia nişte hamsii. Vrea hamsii prăjite. Amelia vrea altceva.Îi prăjeste hamsiile şi îl priveşte nerăbdătoare cum mănâncă. - Îţi plac?- Sunt exact cum trebuie de prăjite.- Nuuu! Eu îţi mai plac?- Sigur că da! Ce are conservuţa mea? Dragoş o ia uşor de bărbie şi o sărută.Amelia se întreabă cât de sexy este ea acum cu şorţul ăsta de bucătărie. Cum să îl facă să înţeleagă că îl doreşte? Se duse în cameră şi se schimbă.Dragoş tocmai termina ultima hamsie. Mâncarea fusese delicioasă. Nu vroia decât o bere şi să se întindă puţin în răcoarea din living să se uite la televizor.Deodată Amelia a intrat costumată în piele neagră şi strigându-i comenzi perverse. Prima oară i-a venit mâncarea înapoi, apoi s-a excitat şi el şi şi-a posedat nevasta cu răbdare, în mirosul de peşte şi de latex.Au petrecut o după amiază minunată împreună. Amelia îl recucerise.Luni seara însă Dragoş a adormit imediat după ce a mâncat.



Ramona

Crezuse in Che Guevara. Crezuse si in flamenco si in deschiderea portilor adevarului pentru el. Slujba il obliga sa isi aleaga cele mai nobile pasiuni si sa urce pe culmile inaccesibile ale culturii pentru a putea compensa trivialitatile zilnice, pentru a crede in continuare ca specia umana e una deosebita. Nu se intampla decat uneori, nu foarte des dar destul cat sa poata crede inca in el si cei care ii semanau ca sunt capabili de ceva extraordinar. Apoi mai era si participarea sa zilnica la messa.
Dragostea i-a adus lui Stefan insa ceea ce cauta fara sa stie. Un realism cald si apropiat ca un prosop jilav, mirositor care te sterge totusi de apa dupa un dus revigorant. Din cartile in care se retragea, din ceata filmelor care il inconjura si din muzica care il adormea in serile de toamna, dragostea i-a dat un branci catre realitate, l-a invatat sa supravietuiasca intr-o lume din care pana atunci cauta sa evadeze.
“Sunt hedonist” obisnuia sa spuna inainte de a o cunoaste pe Ramona, eludand cu buna stiinta legile acestei lumi. “Cartile imi ajung” le explica colegilor din departamentul de relatii publice in cadrul caruia lucra. Cand esti la ghiseu, in relatiile cu publicul, ai doua optiuni: sa ignori toti oamenii si sa cauti in acele opt ore sa mananci, sa razi , sa te basesti , sa faci ceva sa te bucuri cat de cat de viata, sau sa raspunzi tuturor cererilor cu promptitudine amanandu-ti existenta “pentru cand va fi...”
Ramona a aparut intr-o zi, explicandu-si prezenta la ghiseu printr-o cerere de recalculare a impozitului pe profit. Era convinsa ca Statul vrea sa o traga in piept.
- Statul sunt eu! a glumit el cu ea, privind-o in ochi expresiv. Apoi i-a explicat ca era vorba de o greseala de calculator. Impozitul l-a platit el.
A invitat-o in oras. Auzise de la colegi despre o anumita forta de seductie pe care o exercita orice functionar asupra unei femei prin faptul ca prezinta o anumita garantie, are o slujba stabila - ceva greu de gasit in zilele noastre - si prin cunostintele pe care ei, grupul functionarilor le detin, plac femeilor prin acea superioritate si suficienta caracteristica masculilor siguri pe ei. Banii insa nu erau punctul lui forte. A invitat-o intr-un local de salsa, s-au imbatat cu rom si auinceput sa isi povesteasca viata in ritmuri latine. Ramona venise la oras cautand sa schimbe viata de la sat cu trepidatia orasului pentru care simtea o veneratie. Lucra de un an la o companie de asigurari, murmurand zilnic clientilor in ureche nenorocirile la care se puteau astepta din partea Vietii. Isi invatase bine lectiile. Si-a facut asigurare la ea apoi nu a mai vazut-o. Nu ii raspundea la telefon.
Statea inocnjurat intre patru pereti, cautand arca lui Noe. De parca Noe l-ar fi fi asteptat pe el ssa o gsaseasca. Avea o regula: sa se masturbeze o singura data pe saptamana: joia. Zilele ploioase de toamna, chioscul ispititor din colt si salariul imens de care dispunea il faceau insa sa incalce aceasta regula frecvent.Fiecare intamplare nefericita din viata lui o punea pe seama uneimasturbari interzise. Visase viata in roz si acum fundul iii crestea pe scaunul de la Taxe si Impozite cu speranta unei inaintari in post. Privea disperat la directorul sau cum musca sanatos din marul adus in fiecare zi la serviciu si cum se pastra in forma mergand 10 kilometri pe zi. Om cu abilitati multiple putea sa disucte despre orice subiect, pastrandu-si alura de om modest si galant.
Stefan s-a hotarat sa isi lase barba si sa infrunte viata intr-un permanent post negru. Nu mai manca decat fructe uscate, putina pita si apa. Ajuta pe oricine si nu imbraca decat costumul sau negru la servici.
A inceput sa i se spuna “Calugarul” dar continua cu ambitia unui magar. A ajuns la pensie si apoi a tinut contabilitatea la cateva firme care intelegeau ca unui om capabil trebuie sa ii intelegi excentricitatile. Pe Ramona nu a mai vazut-o niciodata.


Bulgarian Trip

“Whatever, whenever” era un cantec care imi placea odata.Acum stiu ca plaja si Nacho se iubeau sincer. Nacho e un tip pe care l-am cunoscut in Bulgaria. Trebuie sa va povestesc despre el. Nacho e Special.Nacho nu intra la party-uri pentru ca nu avea bani la el. Nu vroia sa dea bani din principiu pe intrarea la un spectacol de feeling. Nici eu nu as fi dat dar l-am ajutat pentru ca se intampla sa am niste bani in buzunar. Cu toate acestea sunt ferm convins ca arta nu costa.Canta Phuture Shok. Cu Nacho ma intalnisem cu o seara inainte. La Varna. Un party pe plaja cu multa lume angajata serios intr-o petrecere fara cusur - Summer Madness, Groovy Sessions... Eu si cu Nacho stateam pe plaja povestind, simtind vibratia marii. L-am intrebat:-Do you practice kyting?-No man. Kyting is the next level. Now I’m doing body waving.- Very nice man, so cool.- I was catching once a big wave, I was flying about thirty metres.- Who’s that girl you were talking with?- Oh that. That is Tamara. Man, oh man!Nacho radea fericit si isi deschidea bratele sa imbratiseze ceva ce nu exista.- Tamara is singing so nice. I’ve met her at a party in Kavarna. She’s from Nicaragua. Tamara from Nicaragua man. Isn’t she pretty? It was such an enery there. We stayed until the sun came up, and we danced and we were in the sea, man!- Nacho, do u like philosophy?- I’ve always searched the truth. Everywhere. You can find the truth everywhere. You know?! It’s like now. Do you see?Nacho imi arata parul ridicat de pe brate, fiorii care il treceau.– This is a sign for me when I say something true or a find the truth.– Yeah man. It’s just happened.– Do you want a cigarette?- Yeah man. What do you smoke there?- Sunday’s Fantasy.- Today is not Sunday. HahahahahhahaRadeam ca doi nebuni, privind tigarile.Nacho se ridica si isi deschidea bratele, tinandu-se cu greu pe picioare. Era Special.- So much eeeeehnergy man. You should come to a party tomorrow. Is a place on the beach in Kabacum, Totally Romantic Bar. Desy will sing there. It’s awesome, man. You should come there tomorrow.A doua seara ne-am indreptat pasii catre Totally Romantic Bar.- Nacho what do u study?- I’m veteranerian. I was studying university in Sofia.- How is Sofia?- Is ok there. Phuture Shok is from Sofia.- So you are now an animal doctor.- Yeah maaan. I love animals. They are so gooood. They can’t do bad thinks.- How long did you studyed there. You seem to be 32 years old.Nacho radea si imi explica ca a stat 10 ani in facultate.- I’m a student guy.Nacho simtea lucrurile altfel. Mi-a prezentat-o pe Tamara. Tamara ne-a invitat pe toti in Nicaragua pentru doua saptamani la ea acasa. Tamara are o casa draguta. Am vazut-o pe “my space”. Poate ca o sa mergem sa o vizitam.Apoi s-a facut tacere. Focul ardea si spectacolul a inceput. Spun spectacol pentru ca totul dadea impresia unei formatii care canta slagare.O fata mica cu parul foarte lung, despletit, intr-o rochie rosie a inceput sa cante. Desy. Marea i se alatura. Muzica m-a fermecat.Endless story...


Insulele Balneare

Stateam inconjurat de tigri si pantere.
Bine infipt in scaunul meu de la bar, viata capata sens pe masura ce se desfasura. Clubul era full si muzica minunat de superficiala.
Femei de toate felurile treceau prin fata mea. Nu as fi ratat-o pe nici una. Viata imi oferea insa doar un cocktail si o farfurie cu masline din care gustam cumpatat cum ar fi facut si Epicur. O femeie se uita la mine, intorcandu-se dupa o lampa de pe bar ca sa ma vada. In mod cert nu era nimic interesant in spatele meu in afara de o defilare continua de flesh.
Femeia imi trezise interesul si dupa verificari repetate a ceea ce se intampla in spatele meu, am decis ca pe mine ma privea.
Am inceput s-o privesc si eu in ciuda lampii care imi impiedica vederea. Eram ametit, dar hotarat ca ceva o sa se intample. Poate reuseam s-o hipnotizez macar. S-a ridicat si a disparut cu prietena ei. Poate ca nici nu a existat.
Mai tarziu m-am uitat in acelasi loc la bar si stateau un gras ofticat ca bautura-i prea scumpa si ca a trebuit sa o scoata pe prietena lui cu bluza rosie in club ca sa danseze si s-o vada prietenele.
Mi-am dat seama ca o gramada de oameni ma priveau si asteptau ceva de la mine. Am continuat insa sa beau netulburat si sa incep sa discut cu o fata plinuta care statea langa mine. Imi plac fetele plinute, sunt vulnerabile.
Prietenele ei pozau fericite cu un domn generos. Poza insa nu i-a convenit lui si au fost nevoite sa repete zambetul. Incredibil dar a iesit mai bine. Toata lumea radea iar eu continuam s-o tin de vorba pe ratusca cea urata. Ma amuza ca se chinuia sa se intoarca de pe scaun ca sa vorbeasca cu mine si tinea urechile ciulite. Discursul meu era voit cu pauze spre a o tine in tensiune. Subiecte?! Diverse aspecte din viata.. Cautam sa pastrez o linie normala, dar, data fiind situatia, am dat-o in bara la un moment dat.
Incepusem bine intreband-o ce bea, insa la un moment, dupa cateva minute de conversatie, doua pahare pline au aparut pe bar. Exact la timp, mi-am zis, puanand mana pe unul din ele. M-am bucurat intrebandu-ma insa cine mi-a facut surpriza. Ma gandeam unul sa i-l ofer ei grasutei pentru a fi mai relaxata, dar poate ca tocmai ea le comandase intr-un moment in care constiinta mea vizita decolteuri adanci. O voce din interior imi spunea sa nu ma grabesc sa beau acel pahar.
Am intrebat-o pe ea daca a comandat bautura. A zis ca nu si s-a uitat urat. Barmanul m-a lamurit. Erau cei doi tipi care aparusera langa bar.
M-am ridicat, bucuros ca am scapat de inchisoare.
"It's hard to say Goodbye" i-am zis si am plecat.
Am hotarat sa urmaresc o bruneta intr-o chestie alba, bine mulata pe ea. Fundul ei ma hipnotiza si eu alunecam printre clubberi urmarind dansul bucilor de nea. O urmaream vrajit fara nimic in cap dar mi-am adus aminte brusc de privirile insistente ale unei blonde de la bar, inalta cu o privire de fetita care nu credea ca va fi violata. M-am intors cu stil si clasa, reusind sa nu ma prabusesc. Brusc privirile mi-au fost atrase de o animatoare.
Dansa, sau mergea pe podium unduindu-se. Miscarile ei sacadate si perverse ma faceau sa inteleg ce pozitii ii plac. Era cu atat mai pervers cu cat varsta ei parea a nu fi mai mare de 18 ani. O bruneta de 17 ani deci, cu sani mari, putin plinuta de la dulciurile mancate dar miscandu-se extraordinar de bine. Si mai si radea, mandra ca era adulata de atatia barbati. In mod sigur nu s-ar fi dat in laturi de la o orgie cu ei.
Era un deliciu. Nu-mi trebuia mai mult. M-am sprijinit de un stalp si i-am tras-o de nenumarate ori in gand felicitandu-ma ca am ales sa fac concediul in Insulele Balneare.

I'm out

Traiesc in Constanta de 25 de ani de cand m-am nascut. Facultatea e “has been”. Urmatorul nivel e sa imi gasesc un job. Flavius nu traieste cu surogate. El e un om responsabil la fel ca parintii sai, la fel ca societatea in care traieste si care l-a adoptat. Primarul e un om bun. A vopsit stalpii de pe strada lui in galben si strazile sunt asfaltate si curate pentru ca eu, Flavius, sa pot dormi oricand pe ele si sa recunosc drumul spre casa.
Flavius se gandeste ce sa faca, in camera sa...
- Azi voi fuma!
Ruleaza si trage cu sete din tigara.
In Constanta lumea se plimba pe strazi. Flavius ii urmareste fericit de pe o banca. Flavius rade impreuna cu prietenii sai imaginari. Un gardian public trece.
- Hei, prietene, crezi ca poti sa imi spui unde e o posta? Sunt nou in orasul asta.
Nu primesc nici un raspuns.
O doamna trecuta bine de 40 de ani, dar inca sustinandu-si alura temperamentala trece prin fata mea. Am observat-o de cand a intrat in parc si privirile ni s-au intalnit. Poarta insa ochelari de soare si cinstea ii ramane astfel nestirbita. In mod sigur trage pe nas si are pupilele cat cartofii.
- Doamna, credeti ca ma puteti ajuta cu o posta? Sunt nou in orasul asta si nimeni nu ma ajuta.
Sunt constient ca la ora doua dupa-amiaza doar elevii, pensionarii si trantorii vor intra in raza mea vizuala pe urmatoarele ore, din cauza aceasta sunt putin contrariat si placut impresionat de aparitia doamnei elegante si cu pofta de viata. Azi o sa o pun in mod sigur. Trebuie doar un pretext pentru a intra in vorba cu ea si in rest totul o sa decurga fara nici un fel de incidente.
- Am o scrisoare care trebuie sa ajunga urgent undeva.
- Va pot conduce la posta, chiar merg in directia ei, a spus starul meu porno.
Flavius merge gandindu-se la un blowjob de zile mari - fagasul normal pe care au luat-o lucrurile si spre care se indreapta impreuna cu cei patruzeci de ani de dorinta de langa el.
- Stiti e o scrisoare catre prietena mea. E plecata in Maroc pentru doua saptamani. M-a chemat totusi in Constanta si acum trebuie sa ii scriu sa o intreb cand se intoarce, inventez pe loc, vorbind in nestire.
- Dar tinere, o scrisoare o sa ajunga foarte greu. Ai putea sa vii la mine acasa sa ii dai un telefon, daca stii numarul din Maroc.
Ajungem in apartamentul ei. Formez la intamplare, in timp ce privesc fundul bine facut al doamnei, dresurile negre ce contrasteaza placut cu pielea alba. Imi pregateste o limonada.
- Nu raspunde. Ce as putea face?
- Acum nu mai poti sa faci nimic. Trebuie sa o astepti in Constanta. Am ceva care merge cu limonada.
Doamna scoate un gram de ketamina pe care il prizeaza impreuna cu Flavius. Sunt fericiti amandoi si ea se apuca pe tacute sa ii faca un blowjob de zile mari. Dupa doua ore limonada e terminata si si-au povestit foarte multe lucruri fara sa se auda prea multe cuvinte.
- Cred ca trebuie sa pleci. Sotul meu trebuie sa vina. Daca mai vrei sa prizam, vino la mine la cabinet. Sunt doctorita. Azi cand ne-am intalnit tocmai imi faceam plimbarea. Urasc sa stau high intre patru pereti. Am o singura rugaminte insa: sa iti faci programare!
Iau cartea de vizita si ma indrept catre iesire:
- Sotul dumneavoastra e un barbat norocos!
Studiu de caz – Revansa lui Jean
Jean isi dadea seama ca acum cunoaste mai bine viata, ca se poate analiza mai bine pe el si relatiile cu cei din jur. Si asta nu din cauza unui tratament cu antidepresive sau descoperirii unei credinte mai adanci in propriile forte. Pur si simplu cunoscuse un om extraordinar. Un adevarat personaj..
Nu se mai regasea in sanul familiei in care traia de trei ani de zile. Era convins ca ar fi mai fericit chiar ca vanzator de ziare pe strazile Barcelonei. O viata de aventuri i se deschidea inainte dar mai intai trebuia sa incheie socotelile cu sotia si copilul parazitar care isi pusesera toate sperantele in el, stalpul familiei, capul mesei. Dupa ce si-a terminat schimbul la fabrica de conserve de peste la care lucra a intrat in restaurantul de pe faleza unde nu se manca niciodata. Si-a luat o vodca si a inceput sa se imbete privind Dunarea cum curge lenesa. Simtea inspiratia venind catre el in valuri, se gandea ce tari va vizita si cate femei va iubi in vremurile ce vor veni. Inainte sa se insoare fusese clubber. Acum vroia sa revendice fiecare party pierdut, fiecare noapte ratata. Isi dorea sa ajunga in Ibiza. Clar acolo era destinatia finala. Langa el aparu deodata cel ce ii inspirase aceasta noua viata de aventuri, aceste noi dorinte de a-si trai viata altfel. Il cheama Martin e francez si e ospatar in restaurantul in care Jean bea de trei ani de zile. Ii zambea. Avea o barba lasata neglijent sa creasca, niste pantaloni roz un tricou alb si un turban albastru pe cap.
- Ca va?
- Comme ci, comme ca. Martin ma uit la tine si ma vad pe mine! Trebuie sa mai aranjez un singur lucru apoi putem pleca linistiti in Europa.
- Oui, oui. C’est tout bien mon ami!
- Bouvons!!! Adica sa bem!!
Vodca curgea pe gatul barbatului care avea sa isi schimbe destinul. Neras de trei zile, Jean era pregatit in sfarsit sa infrunte demonii responsabilitatii, demonii moralitatii care il tinusera trei ani de zile prizonier intr-o gospodarie ultra-moderna din centrul Tulcei. Barba nerasa reprezenta chiar si ea un protest in fata Lidiei care nu suporta niciodata o abatere, o schimbare brusca de dispozitie sau orice altceva ar fi putut perturba bunul mers al lucrurilor. Dar cum putea Jean, un om al contrastelor, un barbar de club sa se indragosteasca de o Lidie insipida.
La inceput a fost o relatie gen fuck-body. Oricat de neinteresanta si fada ar fi fost viata Lidiei, pentru viata ei sexuala facea orice sacrificiu. Asa ca intr-o seara de sambata, dupa cinci luni mari de abstinenta s-a hotarat; si-a pus o rochie rosie sexy pe ea, niste ciorapi plasa, s-a machiat cat a putut de strident si, fara nici o prietena, pentru a-si asigura reusita dar si pentru ca solitudinea era starea ei de fapt, a intrat in clubul cel mai frecventat al orasului. S-a asezat la bar si a inceput sa bea studiind atenta miscarile barbatilor ce treceau pe langa ea. Aproape de ora inchiderii stia deja ca barbatul imbracat in auriu cu okelari de clown pe nas si cu o expresie de fericire totala pe fata avea sa o faca sa juiseze. Jean era in ziua lui buna. Cu nasul plin de ketamina si dupa o seara in care alcoolul nu mai avea nici un rost se pregatea sa nu se duca singur acasa. E lucru stiu ca vibratia unui drog de calitate trebuie dublata de vibratia unei femei de calitate asa ca oricat ar fi dansat, oricat ar fi vorbit cu prietenii , capul sau nu se putea misca din directia in care se oprise. Era directia sigura catre orgasm. Femeia care bea la bar il observa si ea amuzata. S-a dus la ea in timpul unei piese lente.
- Wanna fuck?
- Sure do, cowboy!
Asta a fost tot.
Varsta dar si experienta au determinat-o pe Lidia ca in timp sa inteleaga ca un clown de o seara poate deveni un barbat de nadejde pentru viitor asa ca punandu-si sperantele in tehnicile ei de felatie si de manipulare afectiva, in cateva luni dintr-o ideala relatie de fuck-body, cautarile celor doi au trecut de la jucariile sexuale, la invitatiile de nunta.
Jean vrajit de nemarginita sexualitate a Lidiei, intre doua partide in care invitasera un turist negru sa li se alature pentru a o chinui mai mult pe lacoma sa iubita si o sceneta cu o prostituata din marginea orasului, alese invitatiile crezand ca e un nou joc al Lidiei. Iubirea lor era unica si decadenta, asa ca Jean tragea ketamina cat de des putea si iubea cu nebunie si inconstienta trupul razvratit al Lidiei, implinindu-i toate dorintele orbeste.
La fix doua saptamani dupa nunta, Lidia a curmat totul printr-o criza religioasa. Apoi a venit copilul. Jean a trecut printr-o reeducare totala. A inteles asta in ziua in care Lidia a pus in hol o gravura draguta in lemn pe care scria : “Abstinenta pentru toti!”.
Dar acum Jean era un om schimbat. Nu mai dorea decat sa jongleze putin cu sentimentele Lidiei.
Seara i-a gasit pe amandoi privind televizorul. Jean era baut bine insa putea sa se ascunda. De abia cand Lidia a urcat in pat a inceput sa isi dea arama:
- Lidia m-am hotarat! Ma fac marinar si plec!
- Jean, glumesti.Fabrica de conserva ne-a facut pana acum pe toti fericiti.
- Sunt zile in care privesc Dunarea si nu imi doresc decat sa ma abandonez pe un slep. Nu mai ai ce sa faci, hotararea e luata. De cand nu am mai facut sex Lidia?
- Nu stiu. Conteaza?!
A doua zi Jean isi lua prietenul francez si impreuna pornira sa descopere lumea. Lidiei ii trimitea scrisori povestindu-i detaliat fiecare petrecere, fiecare persoana pe care o intalnea.
O zi foarte capricioasa
Avram Marius - 15.09.2010
Isi jurase sa o omoare pe urmatoarea femeie de care se va indragosti. Pana una alta vroia sa se lase de fumat si umbla pe strazi bolborosind si batandu-se cu pumnii in piept. Cenusa mai lipsea. Promisiunea de a nu mai fuma fusese facuta concomitent cu promisiunea ca isi va ingadui orice capriciu in ziua aceea, tocmai pentru a nu se gandi la tigari ci la cele mai nebune idei pe care sa le puna in practica. Cine a incercat sa renunte la fumat, stie ca prima zi e cea mai grea si cea mai plina de energie.
Dar hei, ce se vede acolo?! In parcul primariei o tiganca grasa, pe care Silvian o stia de mult, vindea tigari la negru, de data asta facea un sex oral unui student slab si alb tot la fata. Silvian caruia ii placeau situatiile de genul, se apropie si dete buna seara. Nu i-au raspuns dar tiganca s-a oprit furioasa.
- Poate doriti sa beti ceva? spuse Silvian trecand sticla de braga cu vodca in mana tigancei.
- Ce vant te aduce pe aici, Silvian?
- De unde imi stii numele?
- Nu ma intreba de unde! Spune-mi ai venit si cu alta treaba in afara de braga?
- Da. Vreau sa ghicesti ceva!
- Ce!
- Vreau sa ghicesti cand ii vine studentului asta sa-si dea drumul si sa-l tii asa inca o ora!
Oamenii nu au de obicei simtul umorului asa ca Silvian a fost nevoit sa plece.
-Tine-o tot asa!
Silvian nu era un expert vestimentar si nici nu-si dorea. Singurele lucruri la care se pricepea erau prajiturile si femeile. Isi luase pe el un palton de-al tatalui care facuse institutul de marina, un pantalon lung si cele necesare intr-o sacosa. Era imbracat gros pentru inceputul acela de toamna. Apropo, stiati ca toamna e primavara indragostelilor?! Eu personal cred ca oamenii slabi se indragostesc toamna de frica sa nu ramana singuri peste iarna. Calcule si socoteli, nicidecum sentimente innabusite , sufocate ani de-a randul.
Cu toate ca era imbracat gros, asta nu l-a impiedicat sa simta in nari un miros bine cunoscut de canabis. Venea dinspre faleza. Un cuplu, se vedea ca nu-s tomnateci, trageau cu sete dintr-o tigara rulata de mana. Silvian murea de pofta si se puse in fata lor.
-Vrei? intreba tipul.
- Nu mersi. M-am lasat de fumat Cu toate astea nu m-am gandit ce o sa fac cu iarba. O sa stau cu voi si poate ma ia asa si pe mine.
- Cum sa te ia, daca nu tragi? intreba tipa.
- Pai ma uit la voi si vorbim si daca si radem e super ok. Am auzit eu ca se creeaza un fel de energie si e ca o scara pe care tot urci daca reusim sa comunicam cum trebuie. Deci hai, dati-va drumul ca eu sunt pregatt!
Silvian ii apuca de cate-o mana pe fiecare si ii privi serios in ochi. Izbucnira in ras cu totii si deschisera sticla de braga cu vodca. Pe drogati ii chema Madalina si Bogdan. Au inceput sa spuna glume si sa cante ce le venea in minte. Madalina s-a ametit si s-a urcat in farul genovez incepand sa le arate picioarele baietilor:
- Cine imi zice ceva frumos, are un sarut de la mine!!
- Madalina, vrei sa fii sotia mea? zise Bogdan.
- Mai are rost sa incerc? intreba Silvian.
Madalina care isi umezea deja buzele arunca un mormait iar Bogdan, generos, incuviinta.
-Madalina, esti ca regina Maria pentru mine! zise Silvian.
Madalina se opri brusc din ras, isi fixa ochii in ochii lui Silvian si ii zise:
- Stii ca ai castigat, nu? Regina Maria a fost obsesia mea din copilarie, tema mea de licenta la facultate! Ochii Madalinei straluceau de emotie si chipul ei frumos radia de fericire.
- Batrane, pur si simplu ai apasat butonul potrivit, ii zise Bogdan, ducandu-se sa fumeze o tigara.
Silvian si Madalina stateau apropiati unul de celalalt adulmecandu-si rasuflarile. Sarutul care urma, putea sa le schimbe viata, sa trezeasca in ei iubirea, dorinta sau dezgustul. Silvian incerca sa mai destinda atmosfera:
- Pustoaico, cred ca acesta e inceputul unei frumoase prietenii!
- Humphrey Bogart! Astea-s replicile lui!! Hahahaha!!
Madalina radea in hohote, magia se dusese.
Au plecat toti trei la Madalina acasa. Avea o casa curata si luxoasa. Gresie peste tot.
Intr-un final Madalina s-a culcat cu amandoi, cu blandete si pricepere.
Romualdo
Ii sarise o bucata de masea si tot isi plimba limba pe locul fostei plombe. Traia o mica drama, dar ritmul vietii era deocamdata prea alert ca sa mai stea sa se gandeasca la asta.
- Sarmalele la masa a sasea!!!
Patina, asta facea. Pe jumatate beat, intr-un local de mana a treia isi etala veleitatile de ospatar ca o curva dresurile, obosit de el si insensibil la reactii. Lua comenzile ragaind mascat si isi traia viata ca si cum ar fi fost ultima jumatate de ceas de pe Titanic.
Traise la sat inainte. Un sat de langa oras. Visase. Isi facuse planuri.Avusese o femeie...Totul era invaluit in ceata acum, ceata alcoolului care ardea totul.
Fasole cu bob mic, linte, mazare chiar si tofu incercase in reteta care trebuia sa ii aduca notorietatea. Nu reusise insa si de la aspirant catre cariera de bucatar alunecase spre mai sigura dar inferioara pozitie de ospatar. La inceput s-a tinut tare, nu servea decat in localuri de fite, dadea impresia ca e si el de-al locului, ca nu face asta decat temporar si nu pentru bani . De fapt nu era decat o placere perversa de a servi oamenii pe care-i dispretuia si-i studia in fiecare seara, dar cine ar fi putut sa-l inteleaga cand nici el nu reusea asta si tragea shot dupa shot ascuns dupa usile rabatante. La inceput glumea ca trebuie sa se hidrateze foarte des dar mersul impleticit il trada si spre final varsa supa de rosii in decolteul unei cliente sau deschidea sticla de sampanie pe fata primarului. Nimeni nu a aflat daca le facea intentionat doar demisia de a doua zi era un lucru cert. Lipsea sutul in fund si salariul pe ultima saptamana.
A fost o vreme cand era mai bine. Lucra ca travestit in bombele de la periferie. Isi lua un casetofon cu aceleasi piese si incepea. Dansa, facea piruete, se misca printre clienti, spunea glume porcoase timp de o ora, spunea glume proaste timp de o ora tragand la masea. Apoi pleca in alt local si tot asa.
Era altceva pentru betivani. Era trezirea din amorteala a tragatorilor de elita care altfel impuscau cu privirea varul deziluzionant al barurilor sterile si stupide unde toaleta murdara si plina de mirosuri, cu inscrisuri pe pereti era locul cel mai interesant.
Isi spunea Romualdo si in unele seri era incantator, plin de gratie si adolescentii se indragosteau de femeia din el iar barbatii se infierbantau fascinati si de bautura si incepeau sa danseze cu totii ingramadindu-se, uitand de diferentele de sex, uitand ca nu exista diferente de sex. Dar ce conta era ca privirea sa crea drame, crea atractii, crea emotii in acel univers amorf si fad pana atunci si nimeni nu putea lua inapoi fiorii adolescentilor si bucuria barbatilor de a fi barbati.


Meditatie la barne


pour mon amour Campioana mondiala

17.04.2011

Stia ca e sansa ei sa se afirme. Nu mai castigase o medalie de cinci ani. Nu mai avea decat o sansa: campionatul local de la Patarlagele. Stia ca are picioarele strambe si un ochi sasiu dar asta nu o impiedicase in prima ei tinerete sa aiba numeroase aventuri cu atletii locali. Barbatii sunt ca niste copii; daca le arati o jucarie, o vor.
Vantul de vara ii adia prin par. Competitia se tinea in aer liber. Cativa copii priveau insotiti de privirile grijulii ale bunicilor. Invatau sa ajunga si ei campioni. Iulia stia ca niciodata cei care pierd nu sunt dati exemplu. In sfarsit ii venise randul. Grasul ala cu pistol strigase numele ei. Parca o rostise in batjocura. Nici nu intelegea de ce avea pistolul ala.
Iulia cand are emotii bea multe lichide. Se deshidrateaza si bea mult ceai. In dimineata asta a fost la fel. S-a trezit odihnita, prea odihnita, avea mici carcei de emotie si de nervozitate. S-a intins in pat indelung apoi l-a regulat bland pe sotul ei. Neacsu nu s-a opus. Stia ce il asteapta si ca inaintea oricarei competitii, ritualul conjugal trebuia indeplinit. A stat tot timpul cu ochii inchisi. Iulia banuieste ca se gandeste la corista aia a lui, varful de lance al corului bisericesc in care activeaza. Fiecare om are compensatiile lui.
Apoi si-a facut doi litri de ceai si a inceput sa isi savureze esecurile trecute din competitii. Stia de fiecare data unde a gresit corpul ei, unde a tradat-o. Se priveste goala in oglinda. E inca frumoasa le cei 26 de ani ai sai. Sanii un pic cazuti nu fac decat sa sublinieze fragilitatea ei. Stie ca are solduri pline, frumoase. La inceput Neacsu i le musca adanc, isi baga coltii in ei si apoi cu greu putea sa il linisteasca. Are niste canini lungi, asta i-a placut la el. A crezut ca e un animal de prada. In tinerete era temerar si coios. Acum nu mai e asa. Ce i se pareau a fi principii Iuliei, a devenit acum rigiditate, colaps. Bea numai Cola si isi da importanta. Se fataie prin casa ca un somer frustrat band colaps. Si-a inceput teza de doctorat. A scris trei pagini de doua luni. Si-a luat si masina de scris pentru asta. Nu a baut cola o luna. Era alt om. Sacrificiul il schimba. Era iar iubitor si tandru. Iulia si-a propus sa il faca sa sufere dupa competitie. Sacrificiul e singura cale sa faca din el un barbat adevarat.
Si-a pus costumul pe ea sperand sa castige. Avea nevoie de bani de la sponsori. nu putea sa o dea tocmai acum in bara. E gata sa evolueze la barne. Grasu trage cu pistolul lui futil. E singura lui replica la impotenta.
Iulia si-a dat seama tarziu ca ceva o deranja. nu putea specifica clar cauza, datorita emotiilor. Dar acum si-a dat seama. Acum cand e prea tarziu. Vrea sa faca pipi. E o chestie letala. Daca s-ar intampla si de data asta chiar s-ar face de bacanie. Se mai intamplase odata in adolescenta. Ani de-a randul a avut impresia ca oamenii care veneau la competitiile unde participa ea, veneau sa o vada facand pe ea. Prima oara s-a scurs sperma lui Neacsu. Intr-un exercitiu de mare rafinament, onduindu-si soldurile voluptoase a reusit sa evite atingerea cu bara in ultimul moment. Daca ar fi atins-o, exercitiul ei ar fi devenit un act de bravura. Toata lumea stie cat de alunecoasa e sperma.
Si-a luat avant pentru saltul final. Stia ca o sa ii trebuiasca ceva curaj. Deja dupa un plans sanatos, in ochi i se ivise un licar de speranta, un zambet ii cuprindea fata. Nu-i mai pasa ca a vazut-o toata lumea plangand. Acum era iar adolescenta din copilarie care evolua perfect, laudata de toata lumea. Exercitiile curgeau lin, se arunca pe barne ca in transa, ca o pisica in calduri. A scos chiar si un mic chiot inainte de exercitiul final care avea sa fie lovitura de gratie pentru toti gura-casca aia care venisera ca la balci sa o vada cum se face de ras, sa se tina de burti si sa faca misto-uri ieftine combinate cu mici si bere statuta.
S-a aruncat cu avant, cu fericire, ca o vrabiuta spre flacara olimpica. A reusit o aterizare perfecta si a zambit increzatoare catre juriu. Nimeni in schimb nu-i zambea inapoi. Apoi si-a dat seama ca statea pe saltea intr-o mica baltoaca. Nu stia cand isi daduse drumul dar o facuse. Lichidul auriu ii curgea inca pe picioare. Era un suvoi pe care nu il putea controla, orice ar fi facut.